Într-un sat liniștit, ascuns printre dealuri și păduri, bunica își începea ziua devreme, când soarele abia răsărea și aerul dimineții era răcoros. Era timpul pentru unul dintre ritualurile ei preferate – pregătirea murăturilor. Grădina era încă plină de legume, iar bunica știa că acestea trebuiau culese la momentul potrivit pentru a fi conservate în cele mai bune condiții.
„Legumele pentru murat trebuie să fie proaspete, sănătoase, tari și fără vreo pată,” îmi spunea bunica, alegând cu grijă castraveții cei mai mici, cu coaja subțire și acoperiți de broboane. „Pătlăgelele verzi, dacă sunt puțin pârgăite, vor fi și mai gustoase,” continua ea, sortând legumele pe mărimi și așezându-le în vase separate. Știa că, astfel, fermentația va fi uniformă și murăturile vor ieși perfect.
Bunica își pregătea cu atenție uneltele: borcanele, capacele, scândurelele și dispozitivul special din plastic. Toate erau bine spălate și fierte în câteva clocote, pentru a asigura igiena perfectă. „Borcanul trebuie să fie bine spălat, opărit, scurs și uscat complet înainte să fie folosit,” îmi spunea ea, în timp ce așeza legumele proaspăt spălate, cu codițele rupte, într-o strecurătoare, lăsându-le să se scurgă bine.
„Saramura e cheia,” spunea bunica, în timp ce pregătea amestecul de apă și sare. „La un litru de apă, adăugăm între 30 și 65 de grame de sare grunjoasă, în funcție de rețetă.” După ce opărea legumele, le răcea rapid în apă rece și le lăsa din nou să se scurgă. Apa folosită la opărirea legumelor, plină de substanțe nutritive, nu era niciodată aruncată; bunica o folosea la prepararea saramurei.
„Dacă vrei ca murăturile să fie gata mai repede, după ce le-ai opărit și răcit, înțeapă-le cu furculița în 2-3 locuri,” îmi explica ea. Castraveții mai mari erau înțepați la codiță sau li se tăiau vârfurile, pentru a se matura mai rapid în borcan.
Cu grijă, bunica așeza legumele, condimentele și conservanții – mărarul uscat, hreanul tăiat în lung, frunzele de țelină și crenguțele de vișin – în borcane. „Cu cât pui mai mult hrean, cu atât murăturile vor fi mai tari,” spunea ea, folosind mereu o lingură de lemn bine spălată și opărită, care nu fusese folosită la gătit.
Pentru murăturile în oțet, bunica fierbea apa până dădea în clocot, apoi adăuga sarea și oțetul de vin, lăsând amestecul să mai fiarbă în câteva clocote. „Folosim doar oțet de calitate,” îmi spunea, turnând lichidul strecurat prin tifon dublu peste legumele așezate în borcan. Dacă rețeta cerea, adăuga zahăr sau miere de albine, iar oțetul îl dilua cu apă în proporție de 1/3.
Borcanele erau apoi sigilate ermetic și sterilizate prin fierbere, asigurându-se că murăturile vor rămâne proaspete și sănătoase pentru o lungă perioadă. „Murăturile în oțet sunt prielnice sănătății și se păstrează mai bine,” spunea bunica cu mândrie, știind că roadele muncii sale vor bucura familia în lunile reci ce urmau.
Pe măsură ce soarele apunea și ziua ajungea la sfârșit, bunica privea cu satisfacție rafturile din cămară, unde borcanele de murături erau aliniate frumos. Fiecare borcan era o dovadă a priceperii și grijii sale, o parte din tradiția și dragostea ei pentru familie.
Astfel, în fiecare an, în mica lor casă de la țară, bunica pregătea murături care nu erau doar hrană, ci și o moștenire de neprețuit, transmisă cu dragoste generațiilor viitoare.
