Astăzi rezervăm hotelul de pe telefon, pornim GPS-ul și, după câteva ore, suntem pe plajă. În urmă cu 35 sau 40 de ani, concediul la mare era cu totul altceva. Nu începea când vedeai apa. Începea cu multe zile înainte, în propria casă.
Cu o săptămână înainte de plecare, atmosfera se schimba complet. Mama începea să strângă hainele, să spele costumele de baie și să pregătească mâncarea pentru drum. Tata verifica Dacia din fața blocului sau din curte. Se completa uleiul, se controla nivelul apei din radiator, se verifica presiunea în roți și, dacă era nevoie, se schimbau bujiile. Nimeni nu voia să rămână cu mașina în câmp.
În portbagaj intra aproape toată casa. Valize grele, pături, perne, umbrelă de plajă, saltea gonflabilă, găleată și lopățică pentru copii, mingea, un aragaz de voiaj, uneori chiar și un ventilator mic. Spațiul nu era suficient niciodată. Ce nu încăpea în portbagaj ajungea pe portbagajul metalic montat pe plafon, legat cu chingi și sfoară.
În dimineața plecării nimeni nu mai dormea. La trei sau patru dimineața se aprindea lumina în casă. Se bea o cafea în grabă, copiii erau treziți aproape adormiți și urcați în mașină, iar strada era plină de alte Dacii care plecau în aceeași direcție. Toți voiau să ajungă înainte să se aglomereze drumul spre litoral.
Aerul era răcoros, geamurile erau deschise, iar radioul cânta încet. Din când în când se auzea buletinul rutier sau muzica difuzată la Radio România Actualități. Nu existau aplicații de trafic. Dacă se forma o coloană, aflai când ajungeai în ea.
Pe drum începeau deja primele opriri. După două sau trei ore, mașina era trasă la umbra unui copac. Pătura era întinsă pe iarbă și apăreau pachetele pregătite de acasă. Ouă fierte, șnițele, chiftele, roșii, castraveți, ceapă verde, pâine de casă, brânză și nelipsitul termos cu apă rece. Uneori exista și o sticlă de sirop diluat sau o răcoritoare păstrată cu grijă pentru copii.
Nu exista graba de astăzi. Oamenii stăteau, mâncau, vorbeau și priveau mașinile care treceau rar pe șosea. Copiii alergau prin iarbă, căutau greieri sau adunau flori de câmp. Pentru ei, drumul era deja vacanță.
Când soarele urca pe cer, începea adevărata încercare. Multe Dacii nu aveau aer condiționat. Geamurile rămâneau deschise, iar dacă afară erau peste 35 de grade, în mașină era și mai cald. Copiii adormeau rezemați unul de altul, iar părinții conduceau ore întregi, cu prosopul pe spătar și mâna scoasă pe geam.
Pe șoselele spre Constanța se formau coloane lungi. La Fetești sau la podurile peste Dunăre se putea sta și câteva ore. Nimeni nu claxona continuu. Oamenii coborau din mașini, schimbau două vorbe cu vecinii de coloană, fumau o țigară și așteptau.
Ajunși pe litoral, începea o altă aventură. Cei mai mulți aveau bilete prin sindicat, primite de la locul de muncă. Hotelurile nu erau luxoase, dar nimeni nu mergea la mare pentru cameră. Camera era doar locul unde dormeai.
Dimineața, plaja se umplea devreme. Prosoapele erau întinse pe nisip, iar copiii fugeau direct spre apă. Se construiau castele din nisip, se juca volei, se făceau concursuri de înot și se adunau scoici. Nu existau telefoane care să întrerupă fiecare moment.
La prânz, mulți se întorceau la hotel sau mâncau ce aveau în geantă. Pate, conserve, roșii, pâine, fructe și biscuiți. Era o soluție simplă și ieftină. Restaurante existau, dar nu reprezentau alegerea zilnică pentru toate familiile.
Seara avea propriul ritual. Faleza devenea locul unde se plimbau toți. Muzica răsuna din terase, copiii primeau o înghețată sau o vată pe băț, iar părinții cumpărau câte o vedere pe care o trimiteau rudelor acasă. În câteva rânduri scriau că au ajuns cu bine și că vremea este frumoasă.
Magazinele cu suveniruri erau pline de scoici lăcuite, corăbii în sticlă, magneți care încă nu se numeau magneți și fotografii făcute pe loc cu maimuța, papagalul sau șarpele boa. Pentru mulți copii, acestea erau cele mai prețioase amintiri din concediu.
În ultimii ani ai anilor ’80 și apoi în anii ’90, lucrurile au început să se schimbe. Au apărut tot mai multe mașini străine, pensiuni particulare și mici afaceri pe litoral. Tarabele s-au înmulțit, iar pe plajă au început să se audă vânzătorii care strigau porumb fiert, gogoși, covrigi și înghețată.
Totuși, esența concediului a rămas aceeași. Familia era împreună. Nimeni nu stătea cu ochii într-un ecran. Fotografiile erau puține, pentru că filmul din aparat avea doar 24 sau 36 de poziții și fiecare cadru conta. Când reveneai acasă, așteptai zile întregi să fie developate.
Poate tocmai de aceea amintirile acelor vacanțe sunt atât de vii. Nu erau perfecte. Era cald în mașină, se mergea ore întregi, bagajele erau multe, iar confortul era modest. Dar concediul era trăit clipă cu clipă.
Astăzi ajungem mai repede la mare decât o făceau părinții noștri. Avem drumuri mai bune, hoteluri moderne și tehnologie la îndemână. Cu toate acestea, mulți dintre cei care au prins vacanțele anilor ’80 și ’90 spun același lucru: nu condițiile erau cele care făceau concediul special, ci oamenii cu care îl petreceai.
Tu îți amintești primul concediu la mare? Cu ce mașină ați mers și care este amintirea care ți-a rămas cel mai clar în minte?
