Sifonul nu s-a întors spectaculos. Nu a reapărut în mall, nu a intrat în vreun val glossy și nici nu a fost reinventat în sticlă de designer. A revenit cum îi stă lui mai bine: discret, pe colț de cartier, lângă piață, la parter de bloc, în orașe unde încă mai există clienți care vin cu sticla goală la umplut și știu exact ce caută. În Cluj, presa locală scria în aprilie 2025 despre „ultima sifonărie clasică” din Dâmbu Rotund, iar articole mai vechi din București arătau același tip de mică afacere de cartier, care trăiește din rutină, vecini și nostalgie. În textul publicat azi, 10 aprilie 2026, Gândul notează că în zone precum Obor sau piețele de cartier încă se formează cozi la sfârșit de săptămână.
Banii sunt prima întrebare. Aici trebuie spus limpede un lucru: nu există o statistică oficială separată pentru ocupația de „sifonar”, așa cum există pentru alte meserii. De aceea, orice sumă trebuie citită ca estimare de piață, nu ca grilă oficială. În articolele apărute azi, 10 aprilie 2026, venitul net al unui angajat dintr-o sifonărie mică este plasat între 2.700 și 3.500 de lei, iar pentru proprietarii unei unități bine așezate, cu clientelă stabilă, sunt vehiculate profituri lunare de 5.000 până la 8.000 de lei. Ca reper, eJobs afișează pentru categoria „operator producție” o medie de 3.500 de lei net, iar Ministerul Muncii a anunțat că de la 1 iulie 2026 salariul minim brut urcă la 4.325 de lei. Tradus simplu, un sifonar angajat câștigă cam în zona salariilor mici și medii din producție și comerț; antreprenorul poate scoate mai bine, dar doar dacă are vad, ritm și clienți care revin.
Ca să înțelegi de ce meseria asta încă respiră, trebuie să te întorci mult înapoi. Sifonul nu s-a născut în comunism și nici în România. Rădăcina lui este europeană. Istoria apei carbogazoase pornește din experimentele făcute în secolul al XVIII-lea de Joseph Priestley, iar apoi din punerea ei în producție de Thomas Henry și Jacob Schweppe. Britannica notează că apa carbonatată a fost produsă industrial în Anglia la sfârșitul secolului al XVIII-lea, iar la începutul secolului al XIX-lea era deja îmbuteliată și vândută comercial. Cu alte cuvinte, sifonul a apărut mai întâi ca rezultat al chimiei și al modei europene pentru ape efervescente, apoi s-a transformat în produs de zi cu zi.
În spațiul românesc, urmele lui apar mult mai devreme decât cred mulți. Nu avem un singur moment ceremonial, cu dată rotundă și panglică tăiată, dar documentele consultate arată clar că sifonul circula deja în orașe la începutul secolului XX. Un studiu publicat în revista Studii și articole de istorie notează că în București, după primii ani ai secolului XX, vara se consuma deja bere și sifon. Altă sursă, din colecțiile Muzeului Municipiului București, arată că în anii 1930 sifonul apărea pe meniurile restaurantelor, la categoria „ape minerale”, alături de Borsec, Buziaș, Covasna sau Bodoc. Asta spune ceva foarte clar: sifonul nu era o curiozitate; era deja produs urban, integrat în consumul obișnuit.
De aici până la răspândirea largă nu a mai fost mult. Obiectele păstrate din epocă arată că, în România, sticle speciale pentru sifon se fabricau la Turda, Mediaș, Azuga, Târgu Mureș, București și Sibiu. Muzeul Cahul, care păstrează sifoane produse în perioada Regatului României, notează și un alt detaliu important: pe recipientele de sticlă apăreau adesea numele fabricii, al proprietarului sau al sifonăriei. În perioada interbelică au apărut multe sifonării, iar sifonul a devenit nelipsit din cârciumi, terase și gospodării. Asta înseamnă că produsul nu se vindea doar ca apă cu bule. Se vindea și ca obicei. Îl găseai la masă, la petrecere, în prăvălie, la șpriț și în plasa copilului trimis să umple sticlele.
Comunismul nu a inventat sifonul; l-a masificat. Muzeul Amintirilor din Comunism descrie exact această etapă: sifoanele din sticlă groasă se fabricau în cooperative, se umpleau în prăvălii numite sifonării, iar în multe orașe și comune mai mari copiii erau trimiși să stea la rând cu ele. Acolo se vede de fapt și diferența dintre produsul de piață și produsul de sistem. Sifonul comunist era ieftin, refolosibil, local și aproape imposibil de separat de rutina unei case obișnuite. În anii ’70 a apărut și autosifonul produs la ELTIM Timișoara, din inox, cu capsulă de dioxid de carbon. Era deja alt obiect; mai modern, mai lustruit, mai „de vitrină”, dar ideea rămânea aceeași: apă plus gaz, sub presiune.
După 1990, povestea s-a rupt. Sifonul a început să piardă teren în fața apei minerale îmbuteliate, a PET-ului și a distribuției moderne. Muzeul Amintirilor din Comunism notează că sifoanele au dispărut treptat de pe piață până spre finalul anilor ’90. În același timp, însă, obiceiul nu a murit complet. A rămas în cartiere, în orașe mici, în zone unde lumea voia același gust, același „mușcat” al bulelor și același preț mic. De aceea, când presa a început să scrie din nou despre sifonării după 2018, nu era vorba despre o invenție nouă, ci despre o supraviețuire care a redevenit vizibilă.
Cum se încarcă, de fapt, sifonul? În esență, principiul este simplu și nu s-a schimbat: apă bună și dioxid de carbon alimentar, introduse sub presiune. În producția modernă de băuturi carbogazoase, apa este mai întâi tratată, filtrată și pregătită, apoi este carbonatată cu CO2 în etapa finală, chiar înainte de îmbuteliere. În sifonăriile clasice, procesul este mai rudimentar, dar merge pe aceeași logică. Muzeul Amintirilor din Comunism arată că utilajele de umplut sifoane foloseau apă de la robinet, uneori răcită, și dioxid de carbon; Observator scria încă din 2018 că multe mașinării de cartier folosesc apă purificată cu ultraviolete și lucrează la presiuni mai mari decât cele vechi. Cu alte cuvinte, tehnologia s-a schimbat puțin la suprafață, nu la bază. Tot presiunea face treaba.
Mai concret, operatorul pornește de la apa introdusă în sistem. Dacă unitatea este mai veche, vorbim despre apă de rețea trecută prin filtrare; dacă este mai nouă, poate avea purificare suplimentară și răcire. Apoi, în vasul de încărcare sau direct în recipient, apa este pusă în contact cu CO2 la presiune mare. Gazul se dizolvă în apă; de aici apar acidularea și bulele fine. Recipientul este apoi închis etanș. Cât timp presiunea rămâne în interior, gazul stă mai bine în lichid. În clipa în care sifonul este apăsat sau desfăcut, presiunea scade, iar dioxidul de carbon începe să iasă din apă sub formă de bule. Asta este toată „magia”. Nu există ingredient secret. Există apă, gaz și presiune controlată.
Recipientul clasic are și el un rol important. Muzeul Cahul descrie sifonul tradițional ca pe un corp din sticlă groasă, cu cap de aluminiu și tub interior central, plus un sistem de pârghii și arc pentru debitare. În practică, asta înseamnă că apa carbogazoasă este evacuată controlat, fără să pierzi imediat toată presiunea din sticlă. Tocmai de aici vine și impresia multor clienți că sifonul „ține” mai bine și are un gaz mai puternic decât apa minerală banală la sticlă sau PET. Nu este doar nostalgie. Este și efectul recipientului și al modului de dozare.
Dar sifonul vechi avea și riscurile lui. Cine a prins sticlele groase îmbrăcate în plasă metalică știe de ce era nevoie de ea. Muzeul Amintirilor din Comunism notează că la încărcare, din cauza presiunii, uneori câte un sifon se spărgea, iar problema reală erau cioburile. De aceea, multe sifoane erau protejate cu o plasă metalică tare. Asta spune multe și despre farmecul, și despre brutalitatea utilajelor de odinioară. Meseria de sifonar nu era una elegantă. Era muncă de atelier mic, cu apă, presiune, sticle grele și destulă atenție la mână și la ochi.
De ce mai merge afacerea azi? Pentru că joacă pe trei lucruri pe care marile produse nu le pot copia complet. Primul este gustul, sau cel puțin percepția de gust. Mulți clienți spun că sifonul are „gaz mai tare” și merge mai bine la șpriț. Al doilea este prețul. În Cluj, în 2025, o sifonărie clasică afișa tarife de 2 lei pentru sticla de 1 litru și 3 lei pentru 1,5 litri, plus cost separat pentru recipient și capac. Al treilea este obiceiul. Sifonul nu se cumpără doar ca să bei apă acidulată. Se cumpără pentru că încă există oameni care nu vor PET de supermarket, ci sticla lor, umplută la colțul străzii.
Tocmai aici stă și limita afacerii. Sifonăria poate merge bine într-un cartier cu clienți vechi, aproape de piață, lângă case sau blocuri cu oameni care încă folosesc produsul. Dar nu este o afacere care explodează singură. Are nevoie de loc bun, program clar, curățenie, apă decent tratată și clientelă fidelă. Observator prezenta în 2018 cazul unui proprietar din București care investise 4.000 de lei într-o mașinărie de făcut sifon și vorbea despre un profit lunar de circa 2.000 de lei. În 2026, presa generalistă duce estimările mai sus, până la 5.000-8.000 de lei pentru unitățile cu trafic constant. Adevărul probabil stă la mijloc și depinde de oraș, chirie, volum și cât de mult îți merge vânzarea de recipiente, capete și reumpleri.
Sifonul a apărut în România ca produs urban importat din cultura europeană a apelor carbogazoase; s-a răspândit odată cu orașul, cu terasele, cu cârciumile și apoi cu economia de reutilizare din comunism; a căzut după 1990, când piața s-a umplut de apă minerală ambalată; iar azi supraviețuiește tocmai pentru că rămâne simplu. Se face din apă și dioxid de carbon, se vinde ieftin, se încarcă repede și încă are publicul lui. Nu mai este imperiu. Dar nici relicvă nu e. În câteva locuri din România, sifonarul încă lucrează. Și încă are clienți.
