Cultivarea roșiilor este un proces care necesită atenție și cunoștințe pentru a obține o recoltă sănătoasă și bogată.
Intr-o buna zi m-am hotărât eu să cresc roşii în grădina mea plină de flori.
Plec de la o regulă simplă: ca să pot cultiva ceva, ce-mi doreşte sufletul, trebuie să ştiu cu cine am de’a face. Adică e musai să descopăr slabiciunile, dar şi punctele tari ale viitoarei locatare a gradinii mele, nu?. Trebuie să aflu ce-i place, ce o supără, cu cine se simte bine şi cu cine se ceartă. Şi cel mai important lucru: cum să fie sănătoasă, adică în ce fel de pământ se simte în largul ei, câtă lumină, umezeală, căldură şi hrană ii trebuiesc, de cine să o feresc.
Haideţi să încercăm s-o luăm sistematic. De ce sistematic? Iată de ce.
Nu de puţine ori m-am lovit de următoarea atitudine: „ce-mi tre’ mie, bre să ştiu ce-i place, ce-i om? Io pui sămânţa-n pământ, şi ştie ea ce tre’ să facş mai departe. Ii mai pui bşlegar şi o plivesc, copilesc, o mai stropesc când am timp şi apoi ce-o vrea Dumnezeu, ce atâta dădăceală?!” ca mai apoi, tot pe aceeaşi, să-i aud: – „uu, bre ce ginion am avut cu roşiile! a dat peste ele o mana d’aia reaua”, sau , „a fost la gandaci anu’ ăsta, bre…” sau „aoleo, trecu coana Frusica p’acolea şi-mi deoche roşiili, bre, naroada! D-aia nu mi s-a făcut nimica”.
Păi cum să reuşeşti, dacă nu ştii nimic, şi nici măcar nu vrei să afli, despre biata plantă?! Cum să te răsplătească cu roade, dacă tu, precum fiul înfumurat al Imparatului Roş, treci pe langă ea şi nu-i vezi beteşugurile? De unde să te răsplătească?
Şi cum „vorba lungă – sărăcia omului”, e timpul să trecem la treaba. Cu ce începem? Cu:
Insamantarea
Inteleg că trebuie să încep însămânţarea cu 55 – 65 de zile (+ 5-7 zile perioada de germinare), înainte de a fi scoasă planta la locul definitiv. Pentru a avea răsaduri sănătoase şi voioase, seminţele le vom trata şi apoi, căli (lucru pe care l-am descris detaliat intr-un material separat). Asta ar fi regula de început. Apoi, mai reţin că pământul folosit pentru răsaduri este bines să fi din cel în care va locui şi dezvolta planta până la adânci bătrâneţi şi anume cel luat din locul plantării definitive (fie ea brazdă sau solar/sera). Asta ar fi a doua regula. Acum urmeaza regulile regimurilor de lumina, caldura, umiditate.
Regimul de lumina
Fără lumină nu există fotosinteză. Fără fotosinteză nu există planta. Scurt şi la obiect.
De felul ei, roşia este o „sudistă„, mare iubitoare de lumină. La umbră va creşte o lungană verde şi zăludă, va face, sau nu, nişte bobiţe de fructe, doar dacă va avea chef, şi cum Cheful este un domn capricios, precis la umbră i se va urâ şi va pleca.
Aşa că vom reţine: cu cât are mai multă lumină peste zi, cu atât vom fi mai fericiţi când vom culege roadele.
Regimul de caldura
mergând pe firul logicii simple, dacă roşiei ii place atât de mult lumina, desigur va fi o plantă fericită având caldura asigurată. Dar aici ne lovim de nişte mici condiţii: intervalul de temperatură în care creşte şi se dezvoltă tomata este intre 11 şi 30 de grade cu plus. Temperatura ideală pentru dezvolatarea ei este de 22 – 27 grade. De ce? Sub 10 grade planta incetează dezvoltarea, devine sensibilă şi deci uşor atacată de boli si dăunatori. Peste 29 de grade, din nou, îşi încetează creşterea; polenizarea nu mai are loc, deoarece polenul devine steril.
Şi acum apare una dintre regulile de aur in creşterea tomatelor (şi nu numai): niciodata nu plantam intr-un substrat rece. Pâna ce temperatura solului nu a ajuns la + 9-10 grade nu purcedem la plantare. Cum vom şti dacă este temperatura dorita?
- Folosim un termometru de exterior, (ca cele pe care mulţi dintre noi le agătăm pe exteriorul ferestrelor) pe care-l înfigem în pământ cam la 10 cm adâncime, lăsându-l aproximativ 10 minute. Dacă valoarea este sub 8 gradatii, stăm în banca noastră şi aşteptăm zile mai calde sau recurgem la brazdele încalzite.
- In popor există o metodă neconventională de a verifica dacă s-a încălzit suficient pământul: dacă, stând cu talpile goale pe pamant simţim că ne îngheaţă picioarele, înseamnă că mai avem de aşteptat; dacă senzatia pe care o resimtim este, însa, de „catifea răcoroasă” înseamnă că pământul este suficient de încălzit şi este clar că putem, fără teamă, trece la plantarea la locul definitiv a plantelor noastre
Dar ce să facem, dacă , între timp, răsadurile noastre au luat-o razna, au crescut deja peste măsură şi nu se mai opresc, iar noi trebuie musai să le plantăm ca să nu le pierdem? Atunci recuregem la brazdele incalzite . Cum procedăm? Simplu:
- scoatem stratul fertil de deasupra viitoarei brazde.
- in brazda adâncită , cam la 20-25 cm, punem bălegar macerat, resturi vegetale menajere, iarba cosită sau buruieni, din cele care deja au răsărit, cenuşă.
- acoperim cu pământul dislocat, fertil,
- acoperim cu o folie inchisa la culoare. Soarele de peste zi isi va face treaba lui de incalzire deasupra, iar „bogatia” de dedesupt, prin descompunere, va produce, la randul ei, caldura (binecunoscutul biogaz). Gata. Asta e tot.
Regimul de umiditate
Inca o regula de luat in consideratie: Rosiei ii place cu capul in caldura soarelui si cu picioarele la racoarea umezelii. Iata de ce substratul il vom pastra continuu umed, dar NU ud. Apa nu are voie sa fie in exces, oricat de setoasa este preferata noastra.
In faza de rasad, nevoie ei de apa este medie. Apoi, la mutarea ei la locul definitiv, pentru ca deja necesarul de umiditate creste, vom avea grija s-o plantam in „mocirla”, adica in lacasul in care va sta, turnam atata apa, incat, practic, se formeaza o mica baltoaca. De ce? Pentru ca asa asiguram pe termen lund necesarul de apa, deoarece, dupa transplantare, este bine sa nu deranjam planta pret de 5-7 zile nici cu hrana si nici cu apa.
Apoi, udarea se va face la un interval de 9-12 zile, dar din abundenta. De ce? Prea multa umiditate duce la doua situatii neplacute si nedorite: favorizeaza aparitia bolilor micotice (ciupercilor, mai ales a fitoftorei) si la o dezvoltare peste masura a masei verzi in detrimentul mugurilor florali, adica a legarii rodului.
Ca totusi sa prevenim uscarea substratului si formarea crustei, care nu va permite o aerare normala a radacinilor, vom recurege la vechiul si de nadejde prieten – stratul de mulci. Cu ocazia asta vom renunta si la corvoada prasitului, pentru ca hapsanei buruieni ii va fi greu sa treaca de bariera „paturicii” hranitoare. Afanatul? Udatul?Nici o problema! Se va ocupa, de asmenea, acelasi strat de mulci. Iata cum, toate aceste operatii, care cer efort si timp, vor fi reduse la minimum. Nu ma intrebati ce veti face cu timpul ramas. Eu stiu ca-l voi folosi sa lenevesc. Doar un pic, pentru ca in gradina sunt destule de facut. Pentru cei ce detin solar/sera, le aduc aminte sa nu uite sa aeriseasca negresit, deoarece, lucru stiut, o buna ventilatie nu va permite nici formarea unei umiditati in exces (maximumul este de 70%, dupa aceasta valoare polenul devine lipicios, si, deci, polenizarea este compromisa), respectiv se impiedica formarea condensului pe peretii spatiului inchis, iar bolile micotice nu ne vor mai face probleme.
Un fapt important de retinut cand este vorba de udat plantele. Udarea se face folosind dor apa calduta, niciodata rece. Se uda, de regula, seara sau dimineata foarte devreme. Totusi, seara ar fi cel mai bine, ca peste noapte, apa sa aiba suficient timp sa ajunga pana la ultimul firicel al radacinii. In plus, udand seara, scapam de neplacerea formarii crustei de la suprafata in urma evaporarii rapide a apei sub actiunea soarelui de peste zi. Neformandu-se crusta, aerul va ajunge la planta cu usurinta, si, deci, planta va „rasufla usurata”.
Udarea se va face direct la radacina sau pe brazde, printre randuri, lasand apa sa curga in suvoi subtire, fara presiune, pana la saturatea substratului. Amintesc, inca o data, apa nu are voia sa balteasca! Frunzisul trebuie ferit de udare pentru a nu provoca la lupta nedreapta sporii ciupercilor perfide si atacatoare. Cu toate acestea, exista si exceptii, cand este chiar indicata udarea rosiilor din cap pana-n picioare: pe canicula, atunci cand temperaturile depasesc pragul bunului simt de 30 de grade zile de-a randul. Astfel, vom ajuta plantele sa se racoreasca, facandu-le cate un dus bine-venit din varfuri pana la radacini.
Fireste, vom avea grija ca apa sa nu fie rece ci calie.
Vorbind de grija, trebuie avut in vedere sa nu permitem uscarea excesiva a substratului, mai ales dupa ce fructele s-au marit. De ce? Deoarece, daca ne apucam sa udam dupa o lunga perioada de lipsa a apei riscam craparea fructelor. Ca acest lucru sa fie evitat vom recurge, din nou, la prietenul nostru stratul de mulci, care nu va permite evaporarea masiva a apei din substrat si, astfel, nu ajungem in situatia uscarii lui excesive.
O cantitate insuficienta de apa poate duce: la „avortarea” florilor sau a fructelor de abia legate, formarea unor fructe mici si diforme, la rasucirea frunzelor si, intr-un apoteotic final, la imbolnavirea plantei in intregime.
Graficul de udare a tomatelor:
Prasire/afanare/mulcire.
Mulcirea, practic, ne va scuti de celelalte doua operatii. Numai ca, pentru a mulci, daca inca nu am facut-o, mai intai vom trece la prasitul plantelor pentru a scapa de buruieni, vom afana bine pentru aductia de aer la radacini, udam din plin si, abia dupa aceea presaram stratul de mulci.
Musuroirea
– un alt moment foarte important in cresterea si dezvolatrea plantei. Pe larg, aceasta operatie am descris-o intr-un material separat. Asa ca, acum voi face un rezumat: se trece la musuroire in momentul in care, singura planta ne va sopti. Cum? Fie pe tulpina ei vor aparea mici „buburuzeli” , proeminente din care vor porni viitoarele noi radacini; fie tulpina, la baza, va capata o culoare mult mai inchisa, cu nuante de violaceu-albastrui.
Acestea ar fi cele doua momente care ne vor indica momentul prielnic de musuroire.
Daca trecem la musuroire prea devreme riscam sa inabusim planta, sau, in cel mai fericit caz, sa-i intarziem serios dezvoltarea. Dar daca intarziem, riscam ca ea sa-si gaseasca singura loc de „parcare”, adica de prindere, direct pe pamant, pentru ca este o planta taratoare si nu „cataratoare”. Asa deci, prima musuroire ar trebui sa aiba loc , sa zicem, cam la 2 -3 saptamani de la transplantarea la locul definitiv, urmatoarea dupa vreo alte 10 – 15 zile. Musuroim intotdeauna cu pamant umed.
Legarea
– o alta operatie importanta, deoarece, dupa cum remarcam, si deja stiti, rosia este o „pamanteana”, in mediul ei natural, la tropice, ea creste pe pamant, nu se catara.
De aceea avem grija, ca din timp in timp, cand momentul o cere, vom lega plantele de araci sau de spalieri. Operatia de legare va incepe, practic la cateva zile dupa ce le-am plantat la locul definitiv. Daca rasadul este inalt, trecem imediat si la prinderea sa. Bridele trebuie sa fie dintr-un material moale, care sa nu raneasca planta si sa permita cresterea libera.
De preferat este legarea „in opt culcat” ∞, (pentru ca lasa planta libera in dezvoltare ei ulterioara) la diferite intervaluri, sub ciorchini, pentru o mai buna sustinere a lor.
Legarea se face cu precadere la rosiile inalte (nedeterminate sau indeterminate), care, de regula, se formeaza pe o singura tulpina, dar si la cele medii (determinate). Fireste ca rosiile, care cresc sub forma de tufa, si au o inaltime mica, nu necestita legarea.
La acestea vom fi atenti sa nu atinga solul. Si de asta data din impas ne va scoate stratul de mulcire.
Polenizarea.
Un moment deloc de neglijat, chiar şi la cele crescute „afară”, nu numai la cele din „adăposturi” este polenizarea manuală a plantelor prin simpla scuturare a ciorchinaşilor, în zilele însorite, pe la orele amiezii, când aerul este bine uscat de căldura soarelui (22 – 24ºC). Fireşte că nu e obligatoriu pentru cele din câmp, dar este necesar pentru cele aflate în spaţii închise (în lipsa bondarilor), chiar dacă tomata este o cultură autopolenizatoare. Cât de des? Dacă se poate, zilnic, sau, măcar de 2 ori pe săptămână, atâta timp cât sunt în floare.
Vorbind de flori atât pentru preîntâmpinarea „avortării”, adică a căderii lor, cât şi in vederea îmbunătaţirii legării rodului, este bine să pulverizăm, o dată pe săptămână (chiar şi la două săptămâni) pe flori, şi mai târziu şi pe fructe, cu soluţie de acid boric (1 lingurită – sau 10 grame – la 10l de apă călduţă), soluţie de lapte degresat, kefir, lapte bătut sau zer (1litru la 9l de apă + 30 picături de tinctură de iod), soluţie de bicarbonat de sodiu (200gr la 10 l apă calduţă).
Şi tot legat de flori, să reţinem că florile „bătute”, oricat de tare ne încântă privirile cu forma lor deosebită – ne păcălesc. Din ele, viitoarele fructe sunt diforme, adevăraţi Quasimodo între tomate.
Aşa că îndepărtaţi-le, deoarece ele consumă fără noimă hrană şi energie.
Următorul pas:
Formarea sau modelarea prin copilire, carnire şi îndepărtarea frunzelor
Întrebări frecvente:
De ce nu rodeşte tomata, chiar dacă a făcut multe flori?
Temperatuta prea mică – sub 16º
Temperatura prea mare – peste 30º
Lipsa luminii
De ce sunt fructele cu hibe?
Temperatura prea mare – peste 30º
Deficitul de potasiu şi magneziu fac să apară pata verde pe fructul copt
Concentraţia prea mare de azot sub formă de amoniac
Lipsa luminii duce la apariţia petelor brune pe fructe
Dragii mei prieteni „gradinişti”, nu ştiu cât de academic sau empiric am atacat problema cultivării tomatelor, dar, pornind de la înţeleapta zicere „un om instruit face cât doi”, am încercat, în limbaj cât simplu să punctez etapele cele mai fierbinţi şi piedicile cele mai frecvente ce pot apărea din momentul în care ne-am hotărât, lipsiţi de experienţa şi îndemânarea adevăraţilor gospodari, să purcedem la drumul anevoios, dar tare plăcut, al cultivării acestei minuni sud-americane. Mi-ar plăcea să cred că picul meu de documentare, temeinic însuşita, vă va călăuzi în activitatea de „tomatologiei”. Desigur, la fel de importante sunt şi recoltarea şi păstrarea pătlăgelelor roşii, ca să nu mai spun de multitudinea felurilor de prelucrare/preparare a lor. Voi încerca, cât de curând, să vin cu veşti – poveşti şi din partea aceasta de învăţătură.
Până atunci: vreme prielnică şi recoltă îndestulată!
