TĂIEREA ÎN LEMNIFICAT (ÎN USCAT)
Prin executarea acesteia se realizează cadrul morfologic şi biologic de manifestare a creşterilor vegetative în favoarea rodirii. Tăierea în lemnificat reprezintă ²operaţiunea chirurgicală” prin care se îndepărtează unele coarde anuale şi multianuale şi se dimensionează la lungimi favorabile cele rămase.
Viţa de vie prezintă caracteristici de liană. Lăsată să crească liber (fără tăieri) aceasta formează lăstari lungi, subţiri şi incomplet maturaţi, producţiile obţinute de la asemenea viţe fiind necorespunzătoare. Şi la viţele luate în cultură se constată asemenea sporuri de creştere vegetativă (fără importanţă în procesul de rodire), care se elimină prin tăieri.
Aplicarea tăierilor este necesară pentru exprimarea potenţialelor vegetative şi de rodire în concordanţă cu agroecosistemul respectiv. Concordanţa se realizează prin optimizarea densităţii coardelor şi lăstarilor la fiecare viţă.
Execuţia lor este necesară şi pentru obţinerea unor raporturi favorabile între vigoare, încărcătură şi rodire.
În viticultură se folosesc mai multe moduri de tăiere. Clasificarea lor se face după scopurile pentru care se execută:
Tăierile de formare au scopul dimensionării părţii aeriene a plantei în vederea asigurării unor raporturi corespunzătoare între potenţialul vegetativ şi de rodire al viţelor. Ele se aplică în primii 3-5 ani de la plantare.
Tăierile de rodire şi menţinere a formei de creştere se aplică anual, după execuţia celor de formare şi până ce potenţialul vegetativ şi de producţie scade sistematic. Ele sunt de două feluri: tăieri de rodire cu încărcătură normală şi tăieri de rodire cu încărcătură corectată (compensată, amplificată şi diminuată); tăieri de încărcare – aplicate în ferestrele iernii sau primăvara devreme şi de uşurare- aplicate toamna.
Tăierile de refacere (redresare) a potenţialului vegetativ şi de producţie se aplică viţelor afectate de accidente climatice (îngheţ, brumă şi grindină), prin ele refăcându-se procesele de creştere şi de rodire;
Tăierile de regenerare (reîntinerire) se aplică viţelor îmbătrânite prematur, ele putând fi parţiale sau totale ;
Tăierile de epuizare se aplică în plantaţiile bătrâne, care ar urma să fie desfiinţate în următorii 3-5 ani;
Tăierile care includ lucrări şi operaţii în verde se aplică în perioada de vegetaţie;
Tăierile de transformare aplicate în plantaţiile viticole supuse retehnologizării;
În funcţie de modul de execuţie tăierile pot fi manuale, semimecanizate şi mecanizate
În cazul viţei de vie cultivate creşterile vegetative ale sistemului suprateran sunt dirijate prin tăiere şi susţinere. Pe tulpină şi elementele de schelet de durată (braţe şi cordoane) se prind coardele de un an şi de doi ani. Prin tăierea coardelor de un an, în funcţie de lungime, soi, poziţia pe butuc şi ordinea coardei de un an, se formează elementele provizorii cu rol de formare şi rodire .
Elementele provizorii cu funcţii de formare sunt cepii de: înlocuire, rezervă, coborâre şi siguranţă .
Cepii de coborâre sunt folosiţi pentru formarea coardelor care înlocuiesc pe cele care au rodit.
Cepii de rezervă se formează din coardele de 1 an situate pe butuc, braţe, cordoane, cepi sau coarde de 2 ani, prin dimensionarea lor la lungimea de 1-2 muguri .
Cepii de coborâre se folosesc la viţele conduse în forme joase pentru menţinerea elementelor provizorii sau de durată cât mai aproape de nivelul solului. Aceştia se realizează prin scurtarea coardei de 1 an (bine plasată) la 1-2 muguri.
Cepii de siguranţă se utilizează în cazul cultivării viţei de vie pe tulpini semiînalte şi înalte în zonele cu temperaturi scăzute de risc. Ei se formează dintr-o coardă de un an situată cât mai aproape de nivelul solului dimensionată la lungimea de un mugure şi au rol în refacerea formaţiunilor lemnoase afectate de ger.
Elementele provizorii cu funcţii de rodire sunt: cepii de rod, cordiţa de rod, coarda de rod, biciul şi călăraşul ).
Cepii de rod sunt elemente de producţie rezultate dintr-o coardă de un an, prinsă pe lemn de doi ani, dimensionată la lungimea de 3-4 muguri. Se folosesc în cazul practicării sistemului de tăiere scurt.
Cordiţa de rod se realizează dintr-o coardă de un an situată pe lemn de doi ani, scurtată la lungimea de 4-7 muguri.
Coarda de rod se formează dintr-o coardă de un an, prinsă pe lemn de doi ani, dimensionată la: 8-10 muguri – coarda de rod scurtă; 11-13 muguri – coardă de rod mijlocie; 14-16 muguri – coardă de rod lungă şi 17-20 muguri – coardă de rod foarte lungă .
Coarda de rod se prinde pe: cepii de înlocuire,cepii de rezervă şi pe coardele care au rodit, la baza sau spre vârful lor.
Coardele de rod, cordiţele de rod şi cepii de înlocuire pot fi dispuse izolat sau în asociaţie.
Existenţa pe butuc a unei coarde de rod sau cordiţe de rod şi a unui cep de înlocuire constituie veriga de rod sau cuplul de rod, unitatea biologică de bază cu care se operează la tăierea în lemnificat (fig. 9.1 -b).
Biciul este o formaţiune asociată constituită dintr-o porţiune lemnoasă multianuală lungă, la capătul căreia se găseşte lemn de doi ani de pe care porneşte coarda de rod, de lungime variabilă (12-16 muguri) (fig 9.1-a).
Călăraşul este o formaţiune asociată realizată prin tăierea unei coarde de un an plasată pe jumătatea superioară a unei coarde de doi ani, la lungimea de 5-7 muguri şi situată necondiţionat în spatele unei coarde (de un an) de rod (fig. 9.1-a).
Sistemele de tăiere
Sistemul de tăiere se defineşte prin felul elementelor (cepi, cordiţe, coarde de rod şi verigi de rod), numărul şi lungimea elementelor rămase după tăiere. Pe baza acestor criterii, sistemele de tăiere se clasifică în : sistemul de tăiere scurt, sistemul de tăiere lung şi sistemul de tăiere mixt. Fiecare sistem de tăiere se poate folosi la viţele cu tulpini joase (15-30 cm.), semiînalte (0,6-0,8 m.) şi înalte (1,2-2,0 cm.).
Sistemul de tăiere cu elemente scurte. Se caracterizează prin prezenţa pe butuc numai a cepilor şi se utilizează la toate sistemele de plantaţii şi formele de conducere.
Avantajele acestui sistem de tăiere constau în: formarea de lăstari viguroşi din mugurii plasaţi la baza coardelor; menţinerea elementelor de rod în apropierea solului la cultura protejată (pentru uşurarea îngropatului) şi-n apropierea cordonului la cultura neprotejată (cordon speronat). Printre avantaje mai reţinem: simplitatea şi uşurinţa în execuţie; maturarea uniformă a strugurilor cu acumulări de zaharuri şi posibilitatea de execuţie mecanizată a lucrărilor agrofitotehnice.
Sistemul prezintă şi unele dezavantaje. Folosit la viţele cu trunchi scurt acesta diminuează potenţialul de creştere şi vigoarea butucilor; valorifică puţin din potenţialul de producţie (5-10%); reduce longevitatea butucului; expune organele vegetative şi generative din apropierea solului la accidente climatice (brume şi îngheţuri), la boli şi dăunători.
Sistemul de tăiere cu elemente lungi. Se caracterizează prin prezenţa pe butuc numai a elementelor lungi (coarde de rod) şi absenţa cepilor de rod sau înlocuire. Se utilizează la conducerea pe tulpini joase (tăierea de Huşi), la cele conduse semiînalt (tăierea de Odobeşti) şi la cele conduse înalt (cordon Sylvoz şi pergolă raţională) -fig.9.10 şi 9.12.
Avantajele acestui sistem de tăiere constau în: elimină prin tăiere mai puţin din aparatul vegetativ; favorizează vigoarea şi longevitatea butucilor; simplitatea în execuţie; distribuie în spaţiu sistemul foliar pentru o mai bună activitate fotosintetică; valorifică mai mult potenţialul de producţie (20-40 %).
Printre dezavantajele sistemului se remarcă: îndepărtarea elementelor butucului faţă de nivelul solului, datorită absenţei cepilor în apropierea solului, pentru refacerea elementelor de producţie; mărirea procentului de muguri neporniţi (în special a celor de la baza coardelor); producerea de răni în suprafaţă mare, obţinută prin îndepărtarea unor elemente de schelet, şi dificultate în execuţia celorlalte lucrări agrofitotehnice.
Sistemul de tăiere cu elemente scurte şi lungi (mixt). Se caracterizează prin prezenţa pe butuc atât a elementelor scurte (cepi) de 2-3 muguri, cât şi a elementelor lungi (cordiţe şi coarde de rod).
Sistemul de tăiere mixt îmbină avantajele celor două. Prin el se optimizează repartizarea încărcăturii pe butuc şi se valorifică în mai mare măsură potenţialul de producţie pe o durată de exploatare mai mare.
Acest sistem este indicat a se folosi la toate soiurile şi în toate condiţiile de mediu la forma de conducere joasă (Guyot multiplu), la forma de conducere semiînaltă (Guyot pe tulpină semiînaltă, cordon Cazenave) şi la forma de conducere înaltă (Guyot pe tulpină şi cordon Lenz Moser).
Folosirea elementelor scurte şi lungi se realizează prin tăierea cu verigi de rod. Veriga de rod (cuplul de rod) este formată dintr-un cep de înlocuire şi o coardă de rod. Prin lăsarea cepilor de înlocuire se realizează formarea coardelor de rod pentru anul următor (plasate în apropierea butucului sau cordoanelor), iar prin cordiţe şi coarde de rod se alocă încărcăturile necesare obţinerii de producţii superioare.
Formele de conducere ale viţei de vie
Forma de conducere a viţelor se defineşte prin expresia raporturilor numerice, metrice şi spaţiale dintre butuc (tulpină), formaţiunile multianuale şi nivelul solului. Prin dirijarea coardelor, alături de caracterul general al formei dat de tulpină şi formaţiunile multianuale (de schelet) este necesar să se realizeze o arhitectură a învelişului foliar, care să asigure folosirea eficientă a energiei termice şi luminoase.
Formele de conducere folosite sunt: joasă (trunchi scurt), semiînaltă (conducere pe tulpini semiînalte) şi înaltă (conducere pe tulpini înalte).
Alegerea acestora se face în funcţie de reacţia de răspuns a soiurilor pentru diferite condiţii ecologice din arealele viticole cu scopul obţinerii de producţii normale şi de bună calitate.
Conducerea pe tulpini joase este mult răspăndită în arealele cu viticultură protejată din ţara noastră.
Viţele dirijate în acest mod se caracterizează prin prezenţa unui trunchi scurt (10-30 cm) pe care se prind formaţiunile multianuale, elementele de rod şi de formare. Prin acest mod de conducere, viţa de vie este adusă la polul opus formei de creştere naturală (liană). De aceea viţele conduse astfel prezintă proporţie mare de lăstari lacomi, potenţial vegetativ de creştere ridicat, tendinţă de refacere a habitusului natural, stabilitate mai redusă care obligă la execuţia de lucrări pentru menţinerea formei de creştere proiectată şi potenţial de rodire mai redus. La acestea se mai adaugă şi perioada mai redusă de rodire maximă, compensată însă de o perioadă scurtă de pregătire a rodirii. Pentru evitarea unei îmbătrâniri rapide a viţelor şi prelungirea duratei de rodire maximă este necesară o repartiţie corespunzătoare a elementelor de rod şi de formare pe butuc.
Dirijarea viţelor în forma de conducere joasă avantajează prin: maturarea mai timpurie a strugurilor, acumulări mai ridicate de zaharuri şi uşurinţa în execuţie a lucrărilor de protejare împotriva temperaturilor scăzute, prin îngropare sau muşuroire.
Forma de conducere joasă obligă la folosirea de distanţe mici la plantare şi, deci, desimi mari la unitatea de suprafaţă. Din această cauză execuţia mecanizată a lucrărilor agrofitotehnice este îngreunată, vigoarea viţelor este mai redusă, viţele se umbresc mai mult, umiditatea este mai mare în plantaţie şi contaminarea cu boli şi dăunători este favorizată. Pentru eliminarea acestor dezavantaje se impune execuţia unor lucrări ca: plivit, copilit, cârnit ş.a. , execuţie ce determină un necesar mai mare de muncă manuală.
Pentru o mai bună valorificare a rodirii, la soiurile din arealele cu ierni aspre s-au imaginat şi experimentat cu bune rezultate formele joase, protejabile cu trunchi târâtor, trunchi şi cordon târâtor sau numai cordon târâtor (Oprean, M., Olteanu, I. 1972).
Conducerea pe tulpini semiînalte. Viţele dirijate în acest mod prezintă un trunchi semiînalt (0,60-0,80 m.) cu elemente de rod prinse pe acesta sau pe un cordon orizontal plasat la aceeaşi înălţime. Folosirea cordoanelor avantajează faţă de trunchi prin posibilitatea repartizării elementelor de rod pe întreaga lungime a cordonului şi îmbătrânirea se produce încet, extinzându-se perioada de rodire.
Posibilităţile de protejare peste iarnă, de actiunea temperaturilor scăzute, a viţelor conduse în acest mod sunt reduse. De aceea, în arealele cu risc pentru cultura neprotejată, la această formă de conducere se lasă cepi de siguranţă, cultura devenind astfel semiprotejabilă.
Prin folosirea formei de conducere pe tulpini semiînalte se măreşte stabilitatea, se reduc tăierile de menţinere a formei de creştere, se extinde perioada de rodire cu posibilităţi de apropiere de polul maxim şi se reduce potenţialul de creştere vegetativ fără importanţă în procesul de rodire. Ea se recomandă a se practica la soiurile de vigoare mijlocie, în zona colinară, în arealele cu o scăzută frecvenţă a temperaturilor minime absolute de – 20 0C .
Forma de conducere semiînaltă permite folosirea de distanţe medii, distanţe care favorizează execuţia mecanizată a lucrărilor de îngrijire. La aceasta se adaugă posibilităţile de execuţie a unor tăieri simple (cordonul speronat) şi de scădere a volumului de muncă (Cianferoni, R. şi Pugliese, L., 1975).
Conducerea pe tulpini înalte. Viţele dirijate în acest mod prezintă o tulpină înaltă (peste 1,0 m), cu elemente de rod prinse pe aceasta sau pe un cordon orizontal plasat la aceeaşi înălţime. Elementele de rod pot fi prinse la înălţimi de 100- 120 cm (Guyot pe tulpină); 135 cm (Lenz Mozer, pergolă trentină simplă sau dublă); 180 cm (cortină dublă) şi 200 cm (pergolă raţională). Înălţimea favorabilă de prindere a elementelor de rod, pentru condiţiile ecologice din ţara noastră, este de 100 – 120cm.
Prezenţa pe butuc a unor formaţiuni multianuale, cu posibilităţi de depozitare a substanţelor de rezervă asigură o diferenţiere mai bună a mugurilor de rod. De aceea, prin folosirea acestui mod de conducere, rodirea se apropie mai mult de polul maxim, iar creşterile fără importanţă în procesul de rodire se reduc.
Forma de conducere înaltă asigură condiţii de diminuare a pericolului de îngheţ (datorată diferenţelor de temperatură dintre stratul de aer de la suprafaţa solului şi cel din zona unde cresc mugurii), reduce frecvenţa atacurilor de boli şi dăunători, asigură condiţii favorabile pentru mecanizare, pentru reducerea muncii manuale şi pentru economii.
Prin plasarea organelor vegetative şi generative la înălţime, se reduc acumulările de zaharuri şi creşte aciditatea, calitatea producţiei fiind inferioară celei obţinute din plantaţiile conduse pe tulpini joase sau pe semitulpini. La viţele conduse în acest mod, atacurile de boli şi dăunători sunt mai reduse, pagubele produse de brume şi îngheţuri târzii de primăvară sau timpurii de toamnă sunt mai mici.
Factorii ce limitează extinderea acestui mod de conducere sunt aceiaşi de la cultura semiînaltă. Pentru reuşită se recomandă a se folosi soiurile viguroase, cu necesar redus de căldură în timpul maturării, amplasarea pe solurile fertile şi irigarea în arealele secetoase.
Principalele tipuri de tăiere folosite în viticultură
Prin execuţia anuală a tăierilor în diferite moduri, forme de conducere şi sisteme de tăiere se obţin diferite tipuri de tăiere (tab.).
Principale forme de conducere şi moduri de tăiere
| Sistemul de tăiere | Forme de conducere | Modul de tăiere |
| Scurt | joasă | tipul de tăiere Teremia |
| semiînaltă | Cordonul speronat | |
| înaltă | Cordonul speronat unilateral, Cordonul speronat bilateral, Cordoanele speronate paralele, Cordoanele încrucişate şi cordoanele etajate, Cortina dublă geneveză (G.D.C.), Lira deschisă, Lira închisă, Lira tronconică, Spirala orizontală Studer şi Spirala verticală Olmo-Studer | |
| Lung | joasă | Umbrela moldovenească, Tăierea de Odobeşti, de Huşi, de Cotnari. |
| înaltă | Cordonul Sylvoz, Pergola raţională | |
| Mixt | joasă | Guyot multiplu, Cerc ardelenesc, Chablis, Cordon târâtor |
| semiînaltă | Guyot pe semitulpină, Cordonul Cazenave, Pergola trentină, Braţe cu înlocuire periodică | |
| înaltă | Cordonul Lenz Moser unilateral şi bilateral, Guyot pe tulpină |
Taierile de regenerare (reintinerire)
Tăierile de regenerare se aplică în plantaţiile viticole îmbătrânite natural sau la cele îmbătrânite prematur datorită: aplicării unor tehnologii de cultură inadecvate, nivelului agrotehnic scăzut sau ca efect al influenţei unor factori naturali de stres (îngheţ, grindină, secetă etc.).
Prin tăierile de regenerare se urmăreşte înlocuirea sau refacerea unor organe lemnoase ale butucului pentru restabilirea potenţialului de creştere şi rodire a viţelor. Rezerva biologică la care se apelează în cazul tăierilor de regenerare o formează mugurii din complexul mugural de iarnă inseraţi în poziţie favorabilă organelor înlocuite. Mugurii dorminzi de pe elementele de susţinere ale butucului vor fi scoşi din stare latentă prin crearea de condiţii de viaţă favorabile.
După intensitate şi modul de execuţie, tăierile din această grupă pot fi: de regenerare parţială şi totală.
Tăierile de regenerare parţială constau în înlăturarea în primul an a numai jumătate din elementele de susţinere existente pe butuc ce trebuie reînnoite, urmând ca cealaltă jumătate rămasă să fie înlăturată în anul următor .
Coardele lacome prezente pe butuc se scurtează în cepi de 2-3 ochi sau la lungimea elementelor ce trebuie formate (braţe, tulpini, cordoane). Coardele de rod se dimensionează la lungimea specifică sistemului de tăiere practicat. Imediat după tăiere partea butucului din apropierea nivelului solului se muşuroieşte pentru crearea condiţiilor favorabile pornirii în vegetaţie a mugurilor dorminzi. În anul următor se înlătură cea de-a doua jumătate a elementelor de schelet specifice sistemului de cultură şi formei de conducere a butucilor (fig.9.22.).
Tăierile de regenerare totală constau în înlăturarea organelor lemnoase necorespunzătoare într-un singur an. Coardele lacome se scurtează în cepi de 2-3 ochi sau la lungimea elementelor utile formării. Apoi se execută muşuroirea părţii butucului sau porţiunii din imediata apropiere a suprafeţei solului, în vederea stimulării pornirii în vegetaţie a mugurilor dorminzi. În cazul tăierilor de regenerare totală se renunţă la producţia de struguri pe timp de cel puţin un an, ceea ce, sub aspect economic, este mai puţin favorabil.
Pentru refacerea cât mai rapidă a potenţialului de creştere şi de rodire a butucilor este bine ca tăierile de regenerare să fie asociate şi cu alte măsuri agrotehnice cum ar fi: mobilizarea adâncă a solului (subsolajul), fertilizarea, eventual irigarea acolo unde devine necesară şi sunt condiţii de aplicare. Pentru reechilibrarea sistemului radicular cu cel aerian începând din anul imediat următor tăierii de regenerare trebuie să se revină la tăieri de formare şi de fructificare adecvate până la refacerea în totalitate a butucilor.
Taierile de epuizare
Se execută în plantaţiile viticole roditoare îmbătrînite, cu 2-3 ani înainte de defrişare. Ele trebuiesc aplicate numai după ce efectul favorabil obţinut prin tăierile de regenerare asociate cu celelalte secvenţe tehnologice care le însoţesc (fertilizare, mobilizare adâncă a solului) au fost valorificate în măsură suficientă. În mod practic tăierile de epuizare au caracter de amplificare şi constau în atribuirea unei încărcături de muguri sporite până la dublu sau mai mult, fără a se avea în vedere nevoia de înlocuire a elementelor de rod pentru recolta din următorii ani.
TĂierile care includ lucrari Şi operatii În verde (taierile de reglare)
Lucrările sau operaţiunile în verde reprezintă o grupă de procedee tehnologice care se aplică în plantaţiile de vii roditoare în perioada de vegetaţie activă. Sursele se informare de până acum ne fac să credem că lucrările în verde au fost inspirate după aceleaşi influenţe favorabile observate în urma unor intervenţii întâmplătoare asupra organelor verzi ale butucului, cum ar fi scurtarea de către animale a lăstarilor, frângerea acestora în urma unor acţiuni mecanice sau factori naturali de stres (Teodorescu, I.C. 1941; Dalmaso, G.L., 1961) ş.a.
Bazele fiziologice ale tăierilor de reglare se sprijină pe redistribuirea substanţelor nutritive în cadrul butucului prin reducerea creşterilor vegetative fără importanţă în procesul de rodire. Reducerea acestor creşteri se poate obţine prin folosirea formelor de conducere semiînalte şi înalte şi prin lucrările şi operaţiunile în verde.
Lucrările şi operaţiunile în verde constau în suprimarea totală sau parţială a unor organe ale aparatului aerian al viţei de vie, corelate cu fazele de vegetaţie şi însuşirile biologice ale soiurilor.
În funcţie de organele asupra cărora se execută lucrările şi operaţiunile în verde, acestea se pot grupa:
asupra lăstarilor, coardelor şi frunzelor (plivitul,ciupitul,copilitul, incizia inelară, desfrunzitul);
asupra inflorescenţelor şi strugurilor (reducerea numărului de inflorescenţe, suprimarea unei porţiuni din inflorescenţă, cizelarea strugurilor).
În funcţie de frecvenţa de aplicare, de oportunitatea şi efectul execuţiei, lucrările şi operaţiunile în verde se pot împărţi în următoarele 4 grupe:
lucrări aplicate curent: dirijarea şi legatul lăstarilor;
operaţiuni în verde pentru dirijarea mecanismelor fiziologice în biosist-mul viticol: plivitul lăstarilor, ciupitul, copilitul şi cârnitul;
operaţiuni în verde pentru îmbunătăţirea calităţii strugurilor de masă: răritul inflorescenţelor şi ciorchinilor, suprimarea unei părţi din inflorescenţă sau ciorchine, aplicarea substanţelor de creştere, cizelarea strugurilor;
operaţiuni ocazionale: incizia inelară, desfrunzitul parţial, cizelatul strugurilor pe butuc şi împungitul.
