Înmulţirea vegetativă are o răspândire foarte largă, printre altele, pentru că asigură transmiterea fidelă a caracterelor la descendenţi.
Inmulţirea vegetativă este de două feluri:
–naturală, când se intervine numai pentru separarea părţilor înrădăcinate (despărţirea tufei, drajoni, stoloni);
–artificială, prin adoptarea unor metode de marcotaj, butăşire, altoire, drajonare, despărţirea tufelor şi obţinerea stolonilor.
Înmulţirea prin marcotaj
Marcotarea este fundamentată pe proprietatea de a emite rădăcini adventive a anumitor porţiuni bazale a ramurilor sau lăstarilor nedetaşaţi de planta-mamă, atunci când sunt acoperite cu pământ reavăn.
Prin marcotaj se înmulţesc tipurile de portaltoi vegetativi pentru măr, păr, gutui, cireş, alun, agriş, coacăz, smochin şi unele soiuri de prun şi unele biotipuri de corcoduş.
În vederea înmulţirii prin marcotaj se înfiinţează o marcotieră, care dă rezultate mai bune în regiunile cu precipitaţii anuale de peste 600 mm. În celelalte zone reuşeşte numai în condiţii de irigare. {coala de marcote are o durată de 11-15 ani, însă perioada de exploatare economică este de 8-10 ani. Marcotajul se face în mai multe feluri: vertical (muşuroit), orizontal, chinezesc, şerpuitor etc.
Marcotajul vertical (figura 8.2.) se foloseşte mult pentru înmulţirea portaltoilor vegetativi ai mărului, părului şi agrişului.
Terenul se pregăteşte şi se fertilizează ca şi pentru câmpurile de formare.
Plantarea marcotelor se face toamna sau primăvara la distanţe de 1,50/0,50 m sau 1,50/0,25 m pentru portaltoii de vigoare slabă (M9, M26, M27).
Fasonarea marcotelor. Înainte de plantare rădăcinile marcotelor se scurtează la 1 cm şi se mocirlesc. Marcotele se introduc în sol la 20 cm, apoi se scurtează la 12-15 cm şi se bilonează, acoperindu-le.
Timp de doi ani se aplică lucrările de întreţinere şi protecţie fitosanitară specifice câmpului I al şcolii de pomi. În anul al III lea, primăvara devreme, se desface bilonul până la nivelul solului şi marcotele se scurtează la 2-3 ochi, după care se muşuroiesc cu 2-3 cm pământ mărunţit şi reavăn. De pe cepul rămas pornesc lăstari care, în prima decadă a lunii iunie, au 7-10 cm şi se muşuroiesc până la jumătate. Cu căt lăstarii cresc şi bilonul se va înălţa fără a depăşi ½ din lungimea lăstarilor. Coama bilonului se va menţine sub formă de jgheab.
Lucrări de bază: combaterea buruienilor, irigare, combaterea bolilor şi dăunătorilor, în primul rând al păduchelui lânos.
Recoltarea marcotelor se face toamna după ce în prealabil s-au desfăcut biloanele. Marcotele se taie de la bază cît mai aproape de punctul de inserţie pe butuc. Tăierea se face cu foarfeca, manual sau mecanizat cu ferăstraie speciale acţionate de maşina de recoltat marcote .M.R.M.-1. La marcotajul orizontal, recoltarea se face cu lopeţi speciale, prin lovire laterală, la baza lăstarilor înrădăcinaţi, ferind planta mamă. Marcotele se clasează şi se stratifică la fel ca şi puieţii introducând în nisip pachetele pe o porţiune de 30 cm.
Pentru stimularea emiterii de rădăcini adventive, la baza lăstarilor se aplică, la unele specii, “strangularea” cu sârmă (la alun).

Fig. 8.2. Marcotajul vertical
Marcotajul orizontal (figura 8.3), se foloseşte la portaltoii speciilor seminţoase cu creşteri viguroase (MM 106) şi la speciile sâmburoase (cireş-F12/1, C12 etc) şi chiar a nucului comun .
Marcotele se plantează primăvara sau toamna la distanţa de 50-75 cm pe rând şi 1,5-2 m între rânduri. Plantarea se face înclinat la 450 faţă de suprafaţa solului. După plantare marcotele se scurtează la 40-60 cm. Toamna sau în primăvară, în anul II de vegetaţie, lăstarii laterali se scurtează la un cm, iar pe rând se deschide un şănţuleţ adânc de 5-6 cm pe care se culcă marcota, legându-se cu vârful de baza marcotei următoare. Pentru fixare se pun cârlige de lemn şi se acoperă cu un strat de pământ gros de 3-4 cm. Când pe lăstarul orizontalizat apar lăstarii care au atins 5-7 cm, se face primul bilonat, la fel ca şi la marcotajul vertical.
Marcotajul orizontal are avantajul producţiilor mari, uneori chiar duble faţă de marcotajul vertical.

Fig.8.3. Marcotajul orizontal
Înmulţirea prin drajoni se practică în special la zmeur şi unele soiuri de vişin şi prun. Drajonii se pot recolta din plantaţii specializate sau din plantaţii de producţie (40-50 mii buc./ha/an.)
În primul an se înfiinţează drajoniera prin plantarea în şanţuri de 20-25 cm adâncime, la distanţe de 150/70 cm. După plantare tulpinile se scurtează la 15-16 cm.
Lucrări de întreţinere mai importante în drajonieră: combaterea buru-ienilor şi a crustei, fertilizare şi irigare, protecţia fitosanitară etc.
Toamna, în anul al II lea, se face recoltarea drajonilor, manual sau mecanic, se sortează şi se leagă în pachete de 25 + 2 buc după care se stratifică.
Înmulţirea prin butăşire constă în înrădăcinarea unor porţiuni de tulpină, rădăcină sau frunză, separate de planta mamă şi puse în condiţii favorabile de creştere. Această metodă se foloseşte la coacăz, agriş, gutui şi mai rar la măr. Butăşirea poate fi executată “în uscat” când se folosesc porţiuni de ramuri lignificate, şi “în verde”, când se utilizează lăstarii verzi.
La butăşirea în uscat se folosesc ramuri cu câţiva muguri, lungi de 25-30 cm, şi diametrul de 8-10 mm. Butaşii pot fi: simpli, cu călcâi şi cu cârlig. Aceştia se recoltează toamna şi se păstrează stratificaţi în nisip. Plantarea se face primăvara, cu butaşi fasonaţi la 15-25 cm lungime la 50-60 cm între rânduri şi 5-10 cm pe rând. În timpul vegetaţiei se combat buru-ienile, bolile, dăunătorii şi se execută udări în perioadele de secetă. Butaşii se recoltează toamna, se sortează şi se stratifică.
Butăşirea “în verde”se face cu porţiuni de lăstari cu 2-3 frunze, la care se reduce limbul la ½. Plantarea se face în răsadniţe, sere etc. la distanţa de 2-3 cm între rânduri şi la adâncimea de 10 -15 mm. În interiorul spaţiului se recomandă menţinerea unei atmosfere de ceaţă artificială. După înrădăcinare, funcţie de specie, butaşii se transplantează în câmp,la ghivece sau se stratifică până primăvara.
Înmulţirea meristematică (“în vitro”)
Noile biotehnologii de ameliorare genetică se bazează adesea pe tehnici de cultură in vitro. Din acestea a derivat şi micropropagarea. Primele aplicaţii la scară comercială datează din anii 1960, când au fost multiplicate orhidee pornind de la vârfuri de creştere. In pomicultură, primele micropropagari au fost realizate abia în anii 1970. Italia a fost prima ţară din Europa în care au fost puse la punct tehnici de micropropagare a căpşunului şi a câtorva portaltoi (printre aceştia din urmă, hibridul piersic x migdal GF 677 şi diferiţi portaltoi de prun). Anual, din laboratoarele specializate ies miliarde de plante, iar sistemele de producţie piepineristică au suferit modificări majore.
Unele cercetări originale au permis însă şi evidenţierea limitelor metodologice şi economice ale aplicării acestei tehnici. Limite generate de posibile varietăţi fenotipice (epigenetice) şi de instabilitatea genotipului, întâl-nite în cadrul populaţiilor obţinute de la meristeme, atât la căpşun cât şi la alte specii.Totuşi, în favoarea micropropagării pledează o serie de avantaje printre care:
-posibilităţi de înmulţire vegetativă a speciilor pomicole cu capacitate rizogenă scăzută (de exemplu, părul);
-extraordinara rapiditate de multiplicare în masă a clonelor contro-late, în condiţiile programării, în serii secvenţiale şi fără nici un fel de limitări legate de anotimp;
-posibilitatea de obţinere a unui material săditor liber de virusuri sau alţi agenţi patogeni;
-introducerea în circuitul materialui biologic a unui sistem credibil de control şi certificare a plantelor produse în pepinieră.
Metoda se bazează pe proprietatea unei celule sau grup de celule (meristeme) de 0,1-0,5 mm, prelevate din vârfuri de lăstari, de a reproduce vegetativ planta iniţială. Materialul este în general liber total de viroze (L.T.V.).
Metoda constă în extragerea unui explant, în condiţii aseptice care se trece pe un mediu de cultură cu o compoziţie specifică. De aici explantele se trec în camere de creştere climatizate. (figura 8.4.).
In faza a II a mugurii formaţi se fragmentează şi se trec din nou pe alt mediu (fără citochinină).
In faza a III a are loc formarea rădăcinii pe un mediu cu acid 3 indolilbutiric. La o lună după apariţia primelor rădăcini,plantele se separă şi se transplantează în ghivece, după ce substratul s-a îndepărtat cu jet de apă.După aceasta plăntuţele se călesc în câmp. Plantele obţinute se retestează pentru a avea siguranţa că sunt L.T.V. Acest material va constitui nucleele de plantă iniţială pentru înmulţire, din care se trec în biodepozitar de unde se utilizează ca sursă de ramuri altoi pentru înmulţirea ulterioară.

Fig.8.4. Schema microînmulţirii “in vitro”
Înmulţirea prin altoire
Altoirea este o metodă de înmulţire vegetativă, prin intermediul căreia sunt îmbinate intim două sau mai multe porţiuni diferite de plantă, care formează un individ nou capabil de o viaţă independentă.
De obicei, în momentul altoirii, hipobiontul (portaltoiul) este o plantă cu rădăcini, iar epibiontul (altoiul), o porţiune (ramură, mugure) desprinsă de pe planta care trebuie înmulţită. În practica altoirii se mai pot întâlni şi alte situaţii.
Reuşita altoirii depinde de o serie de factori cum ar fi biologici, clima-tici, fitosanitari, tehnici etc. De asemenea, precizăm că între cei doi sau mai mulţi parteneri există relaţii de reciprocitate.
Influenţa hipobiontului asupra epibiontului
Asupra vigorii. Natura şi intensitatea nutriţiei radiculare conduce la diferenţe de vigoare. De exemplu: un soi de măr altoit pe portaltoiul M 26 (cu sistem radicular slab) dă pomi de vigoare mică; acelaşi soi altoit pe mărul franc (cu sistem radicular puternic) va da pomi de vigoare mare.
Asupra intrării pe rod a pomilor. De regulă, portaltoii de vigoare mare (generativi) întârzie intrarea pe rod, iar cei de vigoare mică (vegetativi) grăbesc intrarea mugurilor de rod. De exemplu: soiul Idared altoit pe MM 106 intră pe rod la 3-4 ani; altoit pe franc intră pe rod la 5-7 ani.
Asupra duratei de viaţă. Portaltoii cu vigoare slabă imprimă pomului o viaţă mai scurtă, iar cei de vigoare mare prelungesc viaţa acestuia.
Asupra momentului maturării fructelor. Portaltoii de vigoare mare prelungesc momentul maturării fructelor, iar cei de vigoare mică reduc această perioadă.
Asupra calităţii fructelor. Diferiţi portaltoi imprimă anumite caracteristici fructelor. De exemplu: portaltoiul M 7 influenţează pozitiv culoarea fructelor; M 9 are efect pozitiv asupra mărimii fructelor şi conţinutului în s. u . şi zahăr; portaltoii viguroşi imprimă fructelor o rezistenţă mai bună la transport şi păstrare (A. Gherghi, 1980; G. Grădinariu, 1991).
Asupra rezistenţei la condiţiile de mediu. In general, portaltoii viguroşi imprimă o rezistenţă mai bună pomilor la ger, secetă etc. decât cei de vigoare slabă.
Asupra rezistenţei la boli. Portaltoii M 7 şi MM 106 imprimă pomilor o rezistenţă mai scăzută la făinare; M 4 la rapăn, MM 106 este mai sensibil la rugozitate, iar M 4 dă pomi cu rezistenţă ridicată la acest fenomen nedorit şi încă neelucidat.
Influenţa epibiontului asupra hipobiontului. Această influenţă a fost destul de puţin studiată. Totuşi, cercetările au constatat că soiul influenţează sistemul radicular, în special, în privinţa volumului acestuia etc.
Modificări fenotipice sunt datorate influenţei fiziologice care există între cei doi parteneri. Aceste modificări dispar odată ce încetează convieţuirea dintre parteneri. De exemplu: soiul Jonathan altoit pe un portaltoi de vigoare mică, trăieşte mai puţin, pomii au vigoare scăzută, este mai precoce şi dă fructe mai intens colorate. Dacă se recoltează ramuri altoi de la aceşti pomi şi se altoiesc pe un portaltoi franc aceste caracteristici dispar, apărând în schimb caracteristici noi (vigoare mare, intrare tardivă pe rod etc.).
Modificările profunde (genotipice) se menţin şi după separarea partenerilor. Fenomenul este foarte complex şi dificil de explicat într-un spaţiu restrâns.
Între altoi şi portaltoi pot apărea anumite situaţii:
-în cazul când se altoiesc două plante stadial mature, cu însuşiri consolidate se produce o influenţă fiziologică (de exemplu: grăbirea intrării pe rod). Când cei doi parteneri sunt despărţiţi această influenţă dispare;
-un alt caz este acela când unul dintre parteneri este tânăr stadial şi cel de-al doilea este matur. În această situaţie se va produce o influenţă puternică de la partenerul matur către cel tânăr. Modificările sunt profunde, afectând baza ereditară a acestuia ce se păstrează şi după despărţire. Influ-enţele partenerului tânar asupra celui matur sunt de regulă fenotipice;
-al treilea caz se referă la situaţia când cei doi parteneri sunt tineri stadial, deci au caractere insuficient consolidate. În acest caz există influenţe reciproce altoi-portaltoi, afectând în ambele sensuri baza ereditară.
Himerele de altoire sunt reprezentate de indivizi rezultaţi dintr-un “amestec forţat “ (mecanic) de altoi şi portaltoi.
Printre primele himere de altoire citate în literatura de specialitate este portocalul “Bizzaria“ observat la Florenţa în 1664, în urma altoirii unui portocal amar (Citrus aurantium) pe chitra (Citrus medica). După moartea al-toiului, din portaltoi s-a format un lăstar care dă fructe pe jumătate portocal amar şi pe jumătate asemănătoare cu chitra.