Optinerea uleiurilor volatile
In industria parfumului se utilizeaza o varietate de esente florale. Factorii esentiali care influenteaza esentele si calitatea acestora sunt temperatura, clima zonei geografice, soarele si varietatea florilor
Esenta de ulei din plante, care le confera o anumita aroma se gaseste in flori, frunze, fructe, radacini, gume si rasini, care pot fi gasite peste tot in lume. Cele mai costisitoare si rafinate uleiuri parfumate, numite „absolute”, se gasesc numai in anumite flori. Cele mai importante esente aromatice sunt uleiurile de trandafir, iasomie si portocal. Este foarte important de notat ca orice parfum de calitate superioara contine o concentratie mai mica sau mai mare din aceste uleiuri.
Extractia esentelor aromatice se face prin trei procedee:
-presare la rece, pentru unele plante (de exemplu, portocala, a carei coaja contine uleiuri esentiale)
-extractie cu solventi, mai ales pentru florile fragile
-distilarea cu vapori de apa, un procedeu inventat in secolul al XI-lea si utilizat frecvent in prezent.
Uleiurile volatile pot fi extrase din diverse parti ale plantei: flori, seminte, frunze, tulpini, coji, radacini, rizomi, tuberculi, muguri florali etc. Iata cateva exemple privind uleiuri esentiale care se extrag din anumite parti de planta:
-Coaja. Din coaja citricelor se obtine uleiul de lamaie (Citrus medica), uleiul de portocale (Citrus aurantium) si uleiul de mandarine (Citrus nobilus).
-Flori. Dintre florile care constituie materii prime pentru uleiurile eterice fac parte cele ale rozaceelor (trandafirul – Rosa damascena), labiatelor (lavanda – Lavandula officinalis), amarilidaceelor (narcisa – Narcisa poeticus, tuberoza –Polianthes tuberosa), leguminoaselor (mimoza – Mimosa argentea), violaceelor (violeta – Viola odorata), oleaceelor (iasomia – Jasminum grandiflorum).
-Fructe. Pentru obtinerea de uleiuri esentiale se folosesc fructe ale plantelor din familia umbeliferelor: coriandrul (Coriandrum sativum), anasonul (Pimpinela anisum), feniculul (Foeniculum vulgare), chimenul (Carum carvi).
-Frunze. In cazul familiei labiatelor, se folosesc frunzele. Dintre acestea, putem mentiona menta (Mentha piperita) si diversele ei varietati, catusnica (Nepeta cataria), din care se poate extrage citralul, busuiocul de camfor (Ocimum canum), in ale carui frunze si inflorescente se gaseste cinamatul de metil si camfor dextrogir, busuiocul cu miros de cuisoare (Ocimum gratissimum), in frunzele caruia se gaseste eugenol. Se mai folosesc si frunzele geraniaceelor, de exemplu ale geraniumului (Pelargonium roseum).-Radacini. Ulei eteric se extrage din radacinile urmatoarelor plante: aracee (obligeana – Acorus calamus), iridacee (irisul cu toate varietatile sale), graminee (vetiverul – Vetiveria zizamoides).
Extractia uleiurilor esentiale este un procedeu costisitor, din cauza cantitatii mari de materie prima necesara: este nevoie de cca 35 kg de plante pentru a se obtine 1 l de ulei esential si de mult mai mult in cazul unor plante precum trandafirii. Astfel, Robert Tisserand, in lucrarea „Arta aromaterapiei”, afirma ca pentru producerea unui litru de ulei volatil de trandafir bulgaresc este nevoie de nu mai putin de… 2000 kg de petale! Asa se explica preturile mari cerute pentru uleiurile esentiale veritabile. In industria parfumurilor se folosesc insa uleiuri sintetice.
Totusi, proprietatile uleiurilor esentiale nu trebuie confundate cu cele ale frunzelor sau florilor unei aceleiasi plante. De asemenea, nu trebuie confundate uleiurile esentiale nici cu esentele culinare si parfumurile. Uleiurile esentiale sunt foarte concentrate in elemente chimice active si pot prezenta anumite riscuri. Unii compusi sunt agresivi in raport cu pielea sau mucoasele, altii pot fi toxici in doze mari sau daca sunt utilizati pe o perioada lunga de timp.
Cat priveste utilizarea interna, trebuie stiut ca unii compusi (cum ar fi cetonele) sunt toxici si nu trebuie niciodata sa fie absorbiti. In principiu, uleiurile esentiale nu trebuie sa fie ingerate in stare pura. Ca si in cazul medicamentelor, trebuie sa va conformati recomandarilor de utilizare
Un alt lucru de retinut este ca una si aceeasi planta poate include mai multe specii, fiecare avand componente diferite. De exemplu, lavanda (Lavandula) are mai multe specii, printre care: officinalis, latifolia, stoechas etc. Ca atare, numele latin intreg este cel care indica specia de planta. Locul unde este cultivata (clima, altitudinea, compozitia solului) poate de asemenea sa influenteze compozitia chimica a unei plante.
Uleiurile esentiale se pastreaza ferite de lumina si caldura. Daca sunt pastrate in conditii optime, sunt utilizabile si cativa ani de zile. Uleiurile care tin cel mai mult, si devin mai bune pe masura ce trece timpul, sunt de obicei rasini dense, precum tamaia si smirna, esente lemnoase precum.
Obtinerea parfumurilor sintetice se face prin metoda sintezei organice și purificare. În cazul parfumurilor naturale, procesul este mult mai indelungat si complex, necesitand multe medote de extragere a compusilor aromatici din materia primă. De obicei, dupa extragere rezulta uleiuri esentiale, deși pot fi extrase si uleiuri solide, in funcție de câtă ceară conțin. Toate tehnicile de extracție modifică, mai mult sau mai puțin, mirosul compușilor organici, de obicei datorită temperaturilor ridicate, a solventilor, ori prin prezența oxigenului in procesul de extracție.
Macerarea este cea mai folosită tehnică pentru extragerea compușilor aromatici in industria parfumului. Materia primă este scufundată intr-un solvent care poate dizolva compușii aromatici doriți. Macerarea poate dura de la cateva ore, pana la cateva luni. Această tehnică este de obicei folosită pentru a extrage compuși care sunt prea volatili pentru distilare, sau care pot fi ușor afectați de temperatura ridicată. Cei mai folosiți solvenți sunt hexan-ul si eterul dimetil.
Extragerea folosind dioxid de carbon lichid este o tehnică relativ nouă de extragere a compusilor din materia primă. Datorită temperaturii scăzute și a lipsei reactivității solventului folosit, compușii extrași folosind această tehnică iși păstrează foarte bine mirosul original.
Extragerea folosind etanol se folosește in cazul in care materia primă are un conținut foarte scăzut de apă sau este uscată. Dacă etanolul ar fi folosit pentru a extrage compușii din plante proaspete, care de obicei contin mari cantități de apă, produsul rezultat ar fi foarte diluat.
Distilarea este de obicei folosită pentru extragerea compușilor din plante, cum ar fi floarea de portocal si trandafirul. Materia primă este supusă unor temperaturi ridicate, iar mai apoi compușii sunt colectați prin condensarea vaporilor distilați.
Distilarea cu aburi se face prin folosirea apei clocotite pentru a extrage compușii volatili. Vaporii rezultați condensează, iar mai apoi uleiurile esentiale sunt separate de apă. Apa rămasă incă mai contine compuși aromatici si este de obicei numită hidrosol, ori distilat herbal, iar in unele cazuri aceasta este comercializată.
Distilarea uscată se face prin supunerea materiei prime la temperaturi ridicate, însă fără a folosi apă pe post de solvent. Compușii aromatici sunt eliberați din materia primă, care mai apoi se contopesc pentru a forma mirosuri distincte. De obicei, această metodă este folosită in cazul unei materii prime lemnoase, unde un miros cu o senzație usoară de fum este dorit in produsul final.
Fracționarea este folosită pentru a exclude anumiți compusi aromatici din mirosul produsului finit. Această metodă este mai scumpă, insă este folosită pentru a elimina anumite mirosuri care ar fi nedorite si de asemnea compoziția produsului final este mai ușor de modificat.
Pentru a extrage compuși aromatici din fructele ce fac parte din familia citricelor, coaja acestora este stoarsă. Aceste fructe sunt singurele care contin o cantitate suficientă de uleiuri esentiale pentru ca această metodă să fie profitabilă.
În cazul in care compușii organici nu pot fi extrași folosind distilarea, datorită temperaturilor ridicate, iar macerarea nu poate fi folosită, atunci se incearcă absorbirea produsului aromatic in ceară ori uleiuri solide. Folosind alcool etilic, se poate extrage ulei aromatic. Această metodă este foarte rar folosită, in special datorită costurilor de productie foarte ridicate, dar si datorită existenței a multor alte metode care pot fi mult mai eficiente.
LAURUL – Denumire:Laurus nobilis– Frunza de dafin
Originile laurului: Lauraceae – familia dafinului. Planta e numită laur, dar frunzele sale sunt cunoscute ca Frunze de dafin. Originară în Asia. Cununa de lauri reprezinta la romani un simbol clasic al succesului (mai ales printre atleţii la Olimpiadă, războinicii victorioşi şi poeţii binecunoscuţi, termenul “laureate” fiind derivate tocmai de aici). Arbust peren care se poate dezvolta întru-un adevărat copac , laurul atinge uneori până la 9 m înălţime. E preferabil să fie plantat în jardiniere. Florile sunt mici şi albe, iar fructele de culoare roşie-albăstrie. Frunzele au margini şerpuitoare şi o aromă puternică, care este conferită de uleiurile esenţiale bogate.
Zone de creştere ale laurului: Soare deplin sau umbră parţială Preferă un loc protejat şi un sol bogat.
Utilizare laur:
Scop decorativ: cu frunzele sale mereu verzi şi foarte aromate, laurul adaugă un plus de frumuseţe balcoanelor, teraselor şi grădinilor. Puteţi aranja o grădină în care să plantaţi laurul alături de alte plante aromatice mediteraneene, cum ar fi: rozmarinul, mirtul, levănţica şi oregano.
Efecte terapeutice: Uleiul de laur se foloseşte în tratarea luxaţiilor şi a vânătăilor. Fructele de laur sunt de ajutor în tratarea reumatismului
Gastronomie: frunzele de dafin confer o aromă extraordinară supelor, sosurilor şi a felurilor pe bază de carne.
LEVĂNŢICA – Specie levănţică: Lavandula angustifolia
Familie levănţică: Lamiaceae – familia mentei
Origini levănţică: Levănţica provine din zona mediteraneană. Romanii utilizau levănţica pentru parfumarea şi dezinfectarea băilor publice, ca şi împotriva durerilor de cap. Levănţica e utilizată la fabricarea parfumurilor şi a săpunurilor.
Caracteristici levănţică: Creşte până la 40-65 cm înălţime şi are frunze parfumate. Florile, parfumate şi ele, apar începând cu luna iulie. Levănţica e bogată în uleiuri esenţiale, saponine, taninuri şi alcaloizi.
Zonă de creştere levănţică: Are nevoie de soare şi trebuie protejată împotriva vântului. Solul trebuie să fie uşor umed şi argilos.
Utilizare levănţică:
Scop decorativ: Levănţica arată bine alături de trandafiri. O puteti cultiva alături de alte plante, la marginea straturilor, parfumul ei ajungând până la cele mai înalte balcoane.
Cosmetică: levănţica uscată este folosită ca ingredient la băi, din ea extrăgându-se şi ulei.
Efecte terapeutice: levănţica se utilizează ca ingredient la prepararea băilor, deoarece induce somnul, diminuând starea de stres. Levănţica ajută la problemele legate de tensiune şi la durerile de stomac.
Gastronomie: levănţica este una din faimoasele “ierburi de Provence”, alături de isop, oregano, rozmarin, salvie, cimbru şi fenicul.
MENTA – Familie mentă: Menta Lamiaceac – familia labiatelor
Origini ale mentei: Menta cu frunzele rotunde îşi are originile în estul şi sudul Europei, răspândindu-se din Insulele Britaniei până în Sudul Suediei. Menta e cunoscută ca şi plantă culinară şi decorativă.
Caracteristici ale mentei: Menta creşte rapid în grădină, ajungând la o înălţime de 90 cm sau mai mult. Menta are multe frunze cu arome de fructe, motiv pentru care englezii o mai numesc şi menta-măr. Florile sale sunt albe sau roz şi apar vara, târziu.
Zone de creştere a mentei: Menta are nevoie de o lumină slabă şi de un sol umed şi bogat, la fel ca şii alte specii de mentă. Poate creşte la soare, dar nu-I place uscăciunea.
Scop decorativ: e foarte des întâlnită în grădini. E parfumată. Înfrumuseţează balcoanele, dacă e plantată în ghivece suspendate.
Utilizare mentă:
Efecte terapeutice: menta conţine mentol, ca şi izma, şi este folosită împotriva problemelor stomacale şi intestinale.
Gastonomie: aroma proaspătă de mentă se potriveşte bine felurilor de mâncare dulci, contribuind, de asemenea, la prepararea unui ceai delicious. Frunzele de mentă trebuie gătite, din cauza perilor care le acoperă.
MIRT -Familie mirt: Myrtaceae
Origini mirt: Mirtul e asociat cu regiunea mediteraneeană, dar poate fi găsit şi din Asia Centrală până în nordul Africii. Grecii antici vedeau mirtul ca pe un smbol al frumuseţii şi al dragostei.
Caracteristici mirt: Mirtul – Plantă perenă care poate atinge 0,5 m înălţime, dar de obicei se plantează în ghivece, unde nu creşte atît de înaltă. Frunzele cu glande uleioase sunt tipice pentru mirt. Florile albe parfumate ale mirtului apar la sfârşitul primăverii. Mirtul conţine o mare cantitate de uleiuri esenţiale, precum şi răşini, taninuri şi alcaloizi.
Zonă de creştere mirt: Mirtului îi plac zonele însorite, dar poate creşte şi la umbră slabă. Solul nu trebuie udat excesiv.
Utilizare mirt:
Scop decorativ: puteţi planta mirtul în ghivece, pentru a vă putea bucura de el toată vara, sau, dacă vreţi, puteţi savura parfumul şi puteţi avea senzaţia de vară mediteraneeană tot timpul iernii întrucât mirtul îşi păstrează aroma tot timpul anului.
Efecte terapeutice: frunzele de mirt conţin un ulei esenţial cu efecte antiseptic, care ajută în acelaşi timp la problemele de respiraţie.
Gastronomie: mirtul este folosit ca rozmarinul sau ca cimbrul, la carne pe grătar. Frunzele pot fi pregătite ca cele de dafin. Fructele mirtului pot fi folosite ca ingredient la prepararea sosurilor.
MĂGHIRAN – Familie măghiran: Lamiaceae (familia labiatelor)
Origini măghiran: Datorită popoarelor arabe, măghiranul mai creşte încă în zona mediteraneeană, unde îşi are originile. Măghiranul e vestit la romani şi greci pentru numeroasele sale proprietăţi şi beneficii. Măghiranul era adăugat ca afrodisiac în vinurile roşii bogate.
Caracteristici măghiran: În zona de unde provine, această plantă este perenă, dar în climatele reci, este anuală. Măghiranul are tulpini roşii şi frunze cenuşii, aromate. Vara, florile măghiranului sunt albe, roz sau de culoarea levănţicăi. Măghiranul e bogat în uleiuri esenţiale, taninuri şi substanţe amare.
Zone de creştere ale măghiranului: Măghiranul are nevoie de acelaşi condiţii ca şi oregano: soare, căldură, şi un sol umed.
Utilizare măghiran: Scop decorativ: măghiranul creşte ca plantă anuală, pe balcoane, în ghivece. Răspândeşte un miros plăcut în amestecul cu alte plante.
Efecte terapeutice ale măghiranului: măghiranul conţine substanţe care ajută digestia. Ceaiul de măghiran întăreşte sistemul nervos. Egiptenii antici foloseau măghiranul la dezinfectarea rănilor.
Gastronomie: aroma măghiranului se potriveşte foarte bine la supe, cartofi şi feluri pe bază de carne.
OREGANO – Familie oregano: Lamiaceae (familia labiatelor)
Origini oregano: În sudul Europei, de unde s-a răspândit ulterior în Scandinavia, precum şi în America Centrală şi de Nord
Caracteristici oregano: Acest arbust poate atinge o înălţime de 50 cm. Oregano are rădăcini groase şi creşte cu uşurinţă. Oregano conţine nu numai taninuri şi alaliozi, dar şi un ulei esenţial ce are în componenţa sa timol.
Condiţii de creştere oregano: Când frunzele de oregano sunt zdrobite între degete, răspândesc o aromă puternică. Una sau două plante de oregano sunt suficiente pentru uzul casnic. Puteţi germina seminţele de oregano la interior, la începutul primăerii, plantând mai târziu răsadurile la exterior.
Scop decorativ: Oregano e o plantă aromatică foarte frumoasă, care atrage albinele, fluturii si multe alte insect. Arată minunat în grădinile cu pietre. Oregano creşte bine pe balcon, plantat în ghivece. Florile uscate de oregano conferă bucheţelelor o notă aparte.
Utilizare oregano:
Gastronomie: Plantă aromatică folosită la pizza, supe, carne şi paste. Oregano se foloseşte în amestec cu alte plante aromatice, pentru a obţine faimoasele “ierburi de Provence”.
Efecte terapeutice: substanţele amare stimulează funcţia vezicii biliare. Ceaiul preparat din 1 lingură de oregano la 1 ceaşcă de apă fierbinte ameliorează problemele stomacale şi intestinale.
Cosmetică: Uleiul esenţial conţinut de oregano se foloseşte în compoziţia a numeroase produse cosmetice.
Familia valerianei: Valwerianaceae (familia valerianei)
Origini valeriană: Adevărata valeriană, cunoscută la noi şi sub denumirile de odolean sau guşa-porumbelului, creşte în toată lumea. Valeriana preferă locurile umede, cum ar fi malul iazurilor, pajiştile şi marginile pădurilor. În Evul Mediu, valeriana era folosită ca remediu împotriva gutei. Circula vorba că demonii erau ţinuţi la distanţă cu ajutorul valerianei. Valeriana a fost recunoscută timp de secole pentru efectele ei calmante, iar astăzi este cultivată pe zone extinse, fiind folosită la numeroase preparate farmaceutice.
.Din iulie şi până în august, valeriana produce umbrele de flori albe sau roz. Valeriana conţine alcaloizi cu efecte de calmare.
Scop decorativ: valeriana produce o multitudine de flori albe sau roz. Uscate, pot fi folosite la crearea buchetelor.
Efecte terapeutice: Valeriana este utilizată cu success împotriva insomniei, a nervozităţii şi a stresului. Efectele sale calmante sunt induse de substanţa chimică valepotriată. Valeriana mai conţine acid izovalerian, esteruri şi taninuri, precum şi uleirui esenţiale. În timpul perioadelor de nervozitate sau insomnia, o baie cu valeriană înainte de culcare poate aduce relaxarea mult dorită. Se consideră că valeriana stimulează şi pofta de mâncare.
Cosmetică: uleiul de valeriană e folosit pe scară industrială la fabricarea parfumurilor, precum şi ca ingredient aromatic în industria alimentară.
Trandafirul este un gen de plante perene ornamentale din familia Rosaceae, originar din regiunile continentale și subtropicale ale emisferei nordice, cuprinzând peste 200 de specii de arbuști, deseori spinoși.
Trandafirul, denumit “regina florilor”, este unul din cele mai valoroase elemente ale unui parfum. Trandafirii au fost consacrati datorita folosirii lor in compozitia parfumurilor de catre greci si romani. Acestia sunt culesi noaptea, cand aroma lor este maxima, inainte de rasaritul soarelui. Cele mai importante specii de trandafiri folosite sunt: rosa centiforia, care se regaseste in sudul Frantei si rosa damascene (trandafirul din Damasc), care se foloseste in tarile arabe. De cele mai multe ori, pentru parfumerii este cultivat trandafirul din Damasc. Aroma de trandafir constituie 75% din compozitia oricarui parfum.
ROZMARIN – Familierozmarin: Lamiaceae (familia labiatelor)
Origini rozmarin: Rozmarinul provine din zona mediteraneană, unde creşte adesea spontan, la malul mării. Romanii şi grecii antici considerau că rozmarinul aduce noroc, protejându-I pe oameni de spiritele malefice.
Caracteristici rozmarin: Acest arbust poate creşte până la 1,80 m înălţime, dar la latitudinile nordice, înălţimea sa rămâne ceva mai mică. Trăsătura caracteristică a rozmarinului o reprezintă frunzele în formă de ace, care sunt la bază gri. Primăvara rozmarinul produce flori albastre deschis, albe sau roz. Frunzele aromatice ale rozmarinului conţin foarte mult ulei esenţial bogat în camfor. Rozmarinul mai conţine saponină, cu efect expectorant, ca şi taninuri şi alcaliozi amari.
Condiţii de creştere ale rozmarinului: Îi plac locurile calde şi însorite. Solul ideal pentru rozmarin trebuie să conţină humus şi nisip şi trebuie să fie bine afânat. În regiunile mai calde, rozmarinul poate fi plantat într-un loc protejat, dar pe timpul iernii, trebuie bine acoperit. Arbustul tolerează mai bine condiţiile de ariditate, decât umezeala extremă.
Utilizare rozmarin:
Scop decorativ: rozmarinul are o aromă plăcută, de aceea ar trebui să-l plasaţi într-un loc folosit pentru relaxare.
Efecte terapeutice: rozmarinul este bun pentru digestive şi pentru circulaţia sângelui. Datorită efectului său, rozmarinul este utilizat ca ingredient de bază pentru tratarea reumatismului. Planta mai stimulează şi întăreşte sistemul nervos.
Cosmetică: Uleiul de rozmarin este un ingredient de bază în prepararea parfumurlor şi a cosmeticelor.
Gastronomie: datorită aromei sale intense, rozmarinul este un condiment foarte bun pentru carnea de diverse feluri şi pentru peşte.
