Nicoleta Voicu trăiește de mai bine de un an într-o situație pe care o descrie drept „tortură psihologică”. Solista de muzică populară și-a dat demisia din serviciu în 2024 pentru a-și îngriji părinții adoptivi, acum în vârstă de 89 și 90 de ani. Bucla pe care o deschide povestea ei e simplă și dureroasă: cine plătește prețul grijii față de un om bătrân, când vin din afară cei care n-au venit niciodată?
Declarațiile au apărut într-un interviu acordat Click.ro și au circulat rapid. Nu pentru că Nicoleta Voicu e o mare vedetă de primă pagină, ci pentru că povestea atinge ceva familiar — o realitate pe care mulți români o trăiesc în tăcere.
Demisia din 2024 și întoarcerea acasă
Nicoleta Voicu a renunțat la locul de muncă în 2024, când mama ei adoptivă și-a rupt piciorul. Era singura cu drept legal de a-i reprezenta pe ambii părinți, a semnat la operație și s-a mutat înapoi la ei. „Mama face 90 de ani, iar tata, 89, au nevoie de susținere, de ajutor”, a spus ea. Decizia nu a fost una ușoară — artista are apartament în București și putea rămâne acolo. A ales să nu o facă.
Din momentul în care s-a instalat în casa părinților, au apărut și rudele. Rude care, potrivit artistei, nu fuseseră prezente nici la educația ei, nici în anii grei. „La educația părinților mei nu au intervenit alte rude. De ce acum, în acțiunile mele de a-i îngriji, intervin? Atunci unde erau?”, a întrebat ea retoric. Efectele concrete nu sunt greu de înțeles: tatăl ei a încuiat bucătăria, ea trebuie să dea socoteală pentru fiecare gest. „E o presiune psihologică de nedescris. Vin să fac un bine și mă trezesc într-un măcel.”
Rudele vor averea părinților adoptivi
Miza conflictului, spusă fără ocolișuri: „Rudele vor să pună mâna pe averea părinților mei, pe actele lor. Eu trebuie să securizez tot, sunt singura care am dreptul legal să am grijă de ei.” Asta schimbă tot. Nu mai e o neînțelegere cu susceptibilități și orgolii. E o dispută care vizează direct patrimoniul unor oameni cu vârste de 89 și 90 de ani, aflați în stare de dependență.
Și mai e ceva. Nicoleta Voicu a cerut concret o schimbare legislativă: „Ar trebui schimbată legislația, să fie o lege care să intervină în astfel de situații, în relațiile dintre copii și părinții adoptivi, și să mă salveze și pe mine.” Nu e o cerere goală. În România, legislația adopției protejează relația juridică dintre copil și părinți adoptivi, dar nu există un mecanism clar care să apere această relație de interferența rudelor biologice ale adoptatorilor — tocmai situația descrisă de artistă.
Ce înseamnă asta pentru mii de familii adoptive din România
Cazul Nicoletei Voicu nu e singular. Mii de familii din România au trecut prin adopție în regimul anterior anului 1997, când procedurile erau diferite, documentația uneori incompletă, iar relațiile de rudenie ale adoptatorilor nu erau „curățate” juridic față de adoptați. Ani buni mai târziu, la bătrânețea părinților, aceste goluri legislative redevin vizibile — exact când oamenii sunt mai vulnerabili. Artista nu are frați adoptivi, nu există alți moștenitori direcți de același rang, dar rudele colaterale pot contesta sau influența decizii legate de administrarea bunurilor.
Nicoleta Voicu nu a anunțat o acțiune în instanță și nu a depus o plângere penală publică. Deocamdată vorbește. Spune că nu mai are concerte, că se ocupă exclusiv de părinți și că singurul sprijin îl găsește în credință. Dacă rudele încearcă să conteste acte sau să obțină reprezentare legală, dosarul poate ajunge rapid la instanță — iar atunci nu va mai fi o poveste despre familie, ci despre cine are dreptul să decidă pentru un om care nu mai poate decide singur. Rămâne o întrebare care merită pusă cu voce tare: cine apără omul care îngrijește, nu pe cel care revendică?
