Inmultirea prin butasi
Înmultirea prin butasi Numele vine de la butas care reprezintã un fragment viabil de coardã de un an sau de lãstar, cu cel putin un mugure, care, detasat de planta mamã si plasat în anumite conditii de mediu, emite atât rãdãcini cât si lãstari, reproducând întreaga plantã din care provine. Aceastã metodã era folositã în viticultura prefiloxericã în mod curent, iar în prezent este larg folositã pe terenurile nisipoase unde filoxera nu întâlneste conditii favorabile de dezvoltare, la înmultirea portaltoilor, a hibrizilor direct producãtori, la înmultirea rapidã a soiurilor si clonelor noi, valoroase.
Ca metodã de înmultire, butãsirea se sprijinã pe douã principii fiziologic:
Principiul restitutiei organelor – o parte vegetativã detasatã de planta-mamã, care posedã cel putin un mugure, îsi reface organele care îi lipsesc;
Principiul independentei fiziologice limitate a organelor – organele detasate de planta–mamã pot sã-si desfãsoare functiile vitale în mod independent, pe timpul cât actioneazã principiul precedent. Clasificarea butasilor se face dupã mai multe criterii: gradul de lignificare, lungimea si grosimea butasilor (grosimea lor are importantã îndeosebi la altoire si mai putin la butãsirea propriu-zisã). Înrãdãcinarea butasilor (rizogeneza). Rãdãcinile ce se dezvoltã pe un butas sunt rãdãcini adventive care îsi au originea în stratul rizogen numit periciclu, în dreptul razelor medulare (fig.7.2). Rãdãcinile apar în apropierea bazei butasului, în mod obisnuit la nivelul nodurilor, dar pot apãrea si pe internod. Reusita butãsirii este conditionatã de factorii genetici (specia si soiul), ecologici, biologici si tehnici.
Inmultirea prin marcotaj
Înmultirea prin marcotaj Marcotajul se deosebeste de butãsire prin faptul cã separarea de planta mamã, a noii plante se face numai dupã înrãdãcinare (2-3 ani). Marcota reprezintã o portiune viabilã de coardã sau lãstar pusã în conditii de înrãdãcinare înainte de a fi desprinsã de planta mamã. Înrãdãcinarea se realizeazã pe portiunea de coardã sau de lãstar care se acoperã cu pãmânt, unde datoritã umiditãtii si lipsei de luminã tesuturile se mentin mai tinere si formeazã mai usor rãdãcini adventive. Dacã se marcoteazã lãstari, acestia trebuie sã fie aibã un grad avansat de lignificare, iar coardele trebuie sã aibe vârsta de un an. Marcotarea a fost apreciatã ca formã initialã de înmultire a vitei-de-vie, mai veche decât butãsirea. În practica viticolã marcotajul se foloseste mai mult la completarea golurilor în plantatiile de vii roditoare; în primul rând, în plantatiile situate pe nisipuri, în cele de hibrizi direct producãtori si în plantatiile de portaltoi (Vitis berlandieri, Vitis rotundifolia), care înrãdãcineazã mai greu. În plantatiile de vii obisnuite, aflate pe terenuri cu filoxerã, marcotajul se foloseste numai în viile care au depãsit vârsta de 15 ani. Metode de marcotaj Dupã organele care se marcoteazã distingem marcotajul în verde (la care se folosesc lãstari) si marcotaj în uscat (cu folosirea coardelor de un an). Dupã procedeele de executie a marcotajului deosebim: marcotaj de suprafatã; marcotaj prin musuroirea coardelor sau lãstarilor si marcotaj prin îngroparea coardelor în santuri. Marcotajul de suprafatã – coarda sau lãstarul se pun în contact cu solul fãrã a fi îngropate. Acesta are douã variante: marcotaj de suprafatã simplu si marcotaj de suprafatã cu cãlcâi. Marcotajul prin musuroire constã din acoperirea lãstarilor sau coardelor de la baza butucului cu un musuroi de pãmânt înalt de circa 30-35 cm
Inmultirea prin altoire:
Altoitul in verde se poate practica toatã ziua pe timp noros, fiind necesarã o întrerupere în zilele cãlduroase, în orele amiezii. Dupã altoirea în verde, lãstarii altoiti sunt îngrijiti atent pe parcursul perioadei de vegetatie: se leagã de tutori; se verificã la 8-10 zile prinderea; se slãbesc legãturile pentru a evita strangulãrile; se aplicã tratamente împotriva atacurilor de boli si dãunãtori, la timp si des repetate; se îndepãrteazã eventualii lãstari care se mai formeazã din portaltoi, distrugerea buruienilor. Altoirea în uscat. În viticulturã se foloseste pe scarã largã pentru producerea vitelor altoite, ca metodã indirectã de luptã împotriva filoxerei. Procesul tehnologic de producere a vitelor altoite fiind complex, se organizeazã în cadrul pepinierelor viticole. Metoda de altoire este denumitã impropriu „în uscat” întrucât se realizeazã în cursul perioadei de repaus, cu coarde de un an. O portiune scurtã de butas altoi, ce apartine soiului roditor de vitã-de-vie (care va da nastere sistemului aerian al plantei) se îmbinã cu o portiune mai lungã de butas portaltoi din care urmeazã sã se formeze sistemul radicular al butucului. Altoirea în uscat se poate executa: ? manual (folosind copulatia perfectionatã, cu limb sau panã de îmbinare) (fig. 7.10); ? cu masini si dispozitive de altoit care realizeazã îmbinarea partenerilor în sistem „vârf de lance”, „omega” etc.
