Tutunul este una din plantele agricole cu importanţă specifică, frunzele întrebuinţându-se în primul rând, în industria produselor pentru fumat şi prizat: ţigarete, tutun de pipă, ţigări de foi, tutun pentru prizat, etc.
Din frunzele varietăţilor bogate în nicotină se prepară praful de tutun şi apoi leşia sau zeama de tutun, un foarte valoros insecticid.
Frunzele de tutun constituie şi materia primă pentru obţinerea nicotinei, substanţă mult utilizată în industria farmaceutică.
Din frunzele de tutun se poate obţine acid citric, care se află în frunzele proaspete de mahoarcă în cantitate de 10-15%.
Seminţele de tutun conţin 35-40% ulei, care poate fi extras şi folosit în alimentaţie şi industrie.
Importanţa tutunului este mărită de faptul că unele soiuri valorifică economic solurile cu potenţial scăzut productiv, cum sunt solurile nisipoase, erodate sau alte soluri mai slab productive.
Frunzele de tutun ar putea constitui o importantă sursă alimentară, prin extragerea, înainte de a fi utilizate pentru fumat, a proteinei, al cărui conţinut de aminoacizi este asemănător cu laptele de vacă. Se apreciază că tutunul, prin capacitatea sa mare de regenerare şi prin culturi intensive, ar putea asigura, în funcţie de climate, 16-33 t/ha/an substanţă uscată (3 t/ha/an proteine) (Yvonne Rebeyrol, 1979).
În medicina populară era utilizat contra viermilor intestinali, în colici, retenţie urinară, hidropizie, dureri de ochi, artero-scleroză, dureri de ficat, etc.
Din punct de vedere economic, pentru cultivatori tutunul prezintă o deosebită importanţă deoarece veniturile ce se pot obţine la hectar fiind mari. De asemenea unele soiuri de tutun valorifică bine solurile nisipoase şi pe cele erodate.
Din punct de vedere agricol, tutunul este o bună premergătoare pentru cerealele de toamnă, eliberând terenul în cursul lunii septembrie.
Factorii ce influenţează calitatea tutunului
Calitatea tutunului este influenţată de factori genetici, climatici şi tehnologici.
În grupa factorilor genetici intră tipurile de tutun, care se deosebesc din punct de vedere calitativ prin conţinut de nicotină, aromă, gust, iuţeală, toate acestea dând fineţea tutunurilor.
Factorii climatici sunt: temperatura, umiditatea, luminozitatea şi solul.
Temperatura influenţează calitatea tutunului, în zonele cu climat cald se cultivă tutunurile superioare. Temperaturile ridicate asociate cu secetă atmosferică nu reduc calitatea tutunului, determină doar scăderea mărimii frunzelor.
În zonele cu climă umedă şi rece se obţin tutunurile cu conţinut ridicat în nicotină, foile sunt mari cu ţesuturi grosiere şi lipsite de aromă.
Umiditatea relativă a aerului influenţează conţinutul de uleiuri eterice şi de răşini.
În zonele cu umiditate relativă mică, plantele transpiră intens, iar foile care se obţin sunt casante şi cu conţinut redus de uleiuri eterice.
Conţinutul de ulei eteric şi de răşini creşte în zonele cu umiditate relativă mare, foile care se obţin sunt cu ţesut catifelat.
Vânturile influenţează în rău calitatea tutunurilor, prin faptul că în zonele cu intensitate mare zdrenţuiesc frunzele.
Luminozitatea influenţează calitatea foilor. În zonele cu intensitate moderată se obţin foi fine, catifelate, elastice, cu nervaţiuni subţiri.
Rezultă că în funcţie de tipul de cultură şi deci de destinaţie, cerinţele faţă de factorii climatici sunt diferite, tutunul fiind considerat ca fiind o plantă de microclimat
Solul – tutunurile au cerinţe diferite faţă de sol, în funcţie de tipul de tutun.
Tutunurile orientale reuşesc pe soluri cu textură luto-nisipoasă, cu fertilitate medie, calde, cu pH 6,4-7,3 şi cu expoziţie sudică, cum sunt solurile aluviale.
Tutunurile semiorientale dau cele mai bune rezultate pe solurile brun-roşcate de pădure şi cernoziomurile puternic levigate.
Tutunurile de tip Virginia, preferă solurile nisipoase cu reacţie slab acidă, sărace în humus, cum sunt nisipurile în curs de solitificare şi aluviunile uşoare.
Tutunurile de mare consum găsesc cele mai favorabile condiţii pe solurile lutoase, fertile, profunde, permeabile şi calde, ca: cernoziom mediu levigat, cernoziom ciocolatiu, etc.
Tutunurile pentru ţigări de foi cer soluri aluvionare profunde, cu textură luto-nisipoasă, calde, permeabile, fertile, cu suficientă umiditate.
Factorii tehnologici
Fertilizarea
Cantitatea şi calitatea recoltei de tutun sunt corelate cu nivelul de fertilizare, asigurat şi în special de optimizarea rapoartelor între elementele nutritive.
Azotul, influenţează marcant cantitatea şi calitatea recoltei, cât şi maturitatea tehnologică a foilor. Tutunurile de tip oriental şi Virginia se fertilizează cu doze mici de azot, iar tutunurile de mare consum cu doze mari de azot.
Insuficienţa azotului reduce ritmul de creştere, frunzele rămân mai subţiri, de culoare galben-deschis şi cu conţinut scăzut de nicotină.
Excesul de azot din sol este dăunător, în special afectează calitatea foilor de tutun pentru ţigarete, frunzele se colorează în verde închis, devin grosolane, cu conţinut ridicat în nicotină şi substanţe proteice, ceea ce conduce spre un produs finit cu combustie şi consistenţă reduse.
Fosforul, influenţează cantitativ, dar mai ales calitativ producţia.
Acţiunea favorabilă a acestui element se resimte, în special, asupra tutunurilor superioare şi mai ales a soiului Virginia, conferind foilor o bună elasticitate, culoare şi combustie.
Insuficienţa fosforului determină colorarea în verde închis şi pătată a foilor, reduce ritmul de creştere, micşorează producţia, deoarece foile rămân scurte şi înguste. La uscare frunzele au o culoare prea închisă.
Excesul de fosfor grăbeşte maturizarea foilor şi influenţează în rău calitatea lor, mai ales combustibilitatea.
Potasiul, est e un element consumat în cantitate mare de tutun, pentru o producţie de 2000 kg frunze uscate consumă 230 kg K2O. Are rol important în sinteza glucidelor ( măreşte procentul de zahăr) şi în acelaşi timp, conferă rezistenţă la boli ( viroze, bacterioze) şi influenţează determinant combustibilitatea.
Calciul, ocupă în cenuşa tutunului primul loc, în medie 36% CaO, mărind calitatea tutunului. Insuficienţa determină deformarea frunzelor şi îngroşarea acestora. În exces calciul influenţează negativ calitatea foilor care devin casante şi colorate în rău.
Magneziul, asociat cu potasiul, în raport de 1:3, imprimă tutunului o aromă plăcută, o bună combustie, iar cenuşa rezultată prin ardere este persistentă, compactă şi albă (FAZECAŞ, 1969, citat de BORCEANU, I, şi colab. în 2004).
Sulful, favorizează colorarea uniformă a foilor.
Gunoiul de grajd, la tutunurile superioare, semioriental şi Virginia, se recomandă în doză de 5-10 t/ha; la tutunurile de mare consum 10-30 t/ha; la tutunurile pentru ţigări de foi, 20-40 t/ha. La tutunurile orientale, acest îngrăşământ se aplică numai în condiţii de excepţie.
Bolile şi dăunătorii
Bolile şi dăunătorii care atacă plantele pe parcursul perioadei de vegetaţie depreciază calitatea acestora.
Dintre boli mai frecventă este mana ( Perenospora tabacina) care produce pete necrotice ce depreciază calitatea acestora, iar dintre dăunători tripsul (Trips tabaci), care atacă planta pe toată durata vegetaţiei deteriorând frunzele. Dintre tipurile de tutun mai sensibile la atacul de trips sunt tutunurile orientale şi semiorientale.
Recoltarea tutunului
Recoltarea foilor de tutun se face la maturitatea tehnologică a acestora, eşalonat, pe etape, câte 3-4 deodată, la intervale de 7-10 zile. Durata recoltării întregului lan poate fi de 30-40 zile.
Devansarea sau întârzierea recoltării are ca urmare deprecierea calitativă a foilor.
Înşiratul frunzelor
După recoltare frunzele se sortează pe categorii de mărime (mari, mijlocii şi mici), iar în cadrul fiecărei categorii se realeg, în funcţie de gradul de maturitate, în alte trei categorii (coapte, necoapte şi trecute de copt).
Frunzele cu deteriorări mecanice, cât şi cele atacate de boli şi dăunători, constituie o categorie separată.
Înşiratul se poate face manual sau mecanic.
Înşiratul manual se face cu ajutorul unei andrele de oţel, de 30-80 cm lungime şi 0,5 cm lăţime, care trece prin nervura principală a frunzelor, la baza lor. Înşirarea se face pe sfori de cânepă, sau sârmă zincată sau galvanizată, de 4 m lungime, din care 3,5 m o reprezintă lungimea utilă şi 0,5 m pentru fixarea pe suporţi.
Distanţa dintre două frunze este egală cu grosimea nervurii mediane a acestora, iar modul de aşezare a frunzelor pe sfori sau sârme, pentru o cât mai bună uscare şi evitarea pătărilor este faţă la faţă la soiurile cu foaie mare şi în acelaşi sens la cele cu foaie mică.
Frunzele care urmează a fi uscate la căldură artificială, se leagă de şipci de 1,75 m câte 3-5 împreună, dos la dos, deoparte şi de alta a şipcii, făcându-se ochi în formă de 8.
Înşiratul mecanic în ţara noastră se realizează cu maşina MTS-2, de provenienţă din Bulgaria, care funcţionează pe principiul maşinii de cusut.
Frunzele se suprapun parţial pe o bandă transportoare şi sunt cusute în două sfori, şirul continuu fiind secţionat la lungimea de 2,5 m.
Dospirea sau îngălbenirea
Dospirea influenţează determinant calitatea industrială şi fumativă a tutunului.
Dospirea reprezintă prima fază a procesului şi vizează degradarea clorofilei, culoarea frunzelor devine galbenă, brună sau roşie.
Faţă de 80-85% apă la recoltare, conţinutul se reduce la numai 60-65% apă la terminarea dospirii.
Dospirea şirelor legate pe gherghefuri, rame sau cărucioare se face în magazii cu posibilităţi de ventilaţie sau chiar afară, condiţiile optime fiind apreciate pentru temperatură – intervalul de la 25-300C, iar umiditatea relativă de 80% (la tutunurile cu foaia mare umiditatea relativă recomandată este de 70-80%, iar temperatura de 320C.
Se consideră că dospirea este încheiată când 1/3 din suprafaţa frunzelor s-a îngălbenit la tutunul pentru ţigarete, ceea ce la soiurile orientale are loc vara după 1-2 zile, la cele semiorientale după 2-3 zile, iar la restul grupelor de soiuri după 4 zile.
Frunzele etajelor inferioare dospesc mai repede comparativ cu cele de vârf, observaţie valabilă şi pentru frunzele produse în anii ploioşi sai pe soluri sărace, în comparaţie cu anii secetoşi sau cu materialul provenit de pe soluri fertile, la care dospirea se prelungeşte.
Uscarea frunzelor
Cuprinde patru etape:
- Extinderea culorii galbene pe întreaga suprafaţă a frunzei;
- Fixarea culorii;
- Uscarea limbului foliar;
- Uscarea nervurii mediane a frunzelor.
Cea mai importantă etapă este considerată fixarea culorii, moment în care conţinutul de umiditate al frunzelor ajunge la 20-25%.
Metodele de uscare practicate sunt:
- Uscarea pe cale naturală (la oare, la umbră sau la curenţii de aer);
- Uscarea cu căldură artificială;
- Uscarea mixtă.
Uscarea la soare se practică la tutunurile pentru ţigarete, mai puţin soiurile de tip Virginia (A. SALONTAI, 1979) şi Burley. Pentru aceasta, şirurile cu frunze se fixează pe gherghefuri mobile, afară, cu posibilităţi de a fi adăpostite pe timp de ploaie sau noaptea. Gherghefurile se ţin afară la soare, distanţate, pentru a asigura circulaţia aerului, iar noaptea sau pe timp de ploaie se adă postesc în şoproane, pentru a le feri de picăturile de rouă sau ploaie care înnegresc frunzele.
Calitatea materialului uscat la soare este dependentă de condiţiile climatice, în anii secetoşi se obţin tutunuri deschise, cu nuanţe verzi-brunii iar în anii umezi se obţin tutunuri de culoare roşie sau brună.
Cele mai bune rezultate se obţin în solarii unde se obţin tutunuri colorate uniform în galben şi într-un interval de timp mai redus cu 3-5 zile.
Uscarea la umbră şi curenţi de aer se practică pentru tutunurile destinate ţigărilor de foi (culoarea dorită fiind brună) cât şi pentru tutunurile de tip Burley, la care se urmăreşte obţinerea culorii roşie-cărămizie şi menţinerea elasticităţii şi fineţii ţesutului.
Uscătoriile se construiesc din cărămidă, chirpici sau scândură, cu lăţimea de 6 m şi înălţimea de 5-6 m, prevăzute cu geamuri laterale şi deschideri în acoperiş, pentru ventilaţie. Durata uscării este de 4-6 săptămâni la temperatura de 32-350C şi umiditatea relativă de 85-95% (care se va diminua la 80-90% în cazul unor temperaturi mai scăzute) şi de numai 65-70% în cazul soiului Burley.
Uscarea la căldură artificială, specifică tutunurilor Virginia, se realizează în uscătorii speciale, prevăzute cu instalaţii de încălzire şi ventilaţie.
Prin această metodă se obţine cca. 50-70% foi de calitatea I, faţă de numai 10-12% în cazul uscării naturale (A. SALONTAI, 1979).
Întregul proces de dospire şi uscare artificială durează 96-120 ore, în funcţie de caracteristicile tutunului şi condiţiile de uscare.
Uscarea mixtă se realizează vara şi constă în dospirea naturală a frunzelor şi uscarea lor cu căldură artificială, ceea ce măreşte randamentul uscătoriilor la 30-40%.
Prelucrarea şi păstrarea tutunului uscat
Păstrarea tutunului, după uscarea completă a frunzelor şi până la sortarea în vederea predării, se face în magazii uscate.
Pentru depozitare se formează legături (evenghiuri) din 4 şire la tutunurile cu frunza mare, 6 şire la cele cu frunza mijlocie şi 8 şire la tutunurile cu frunza mică.
Evenghiurile se îndoaie şi se agaţă în cuie, cârlige sau şipci, astfel încât să fie la o distanţă de minim 50 cm faţă de pardosea sau zidurile laterale şi cu culoarea de circulaţie din 4 în 4 m, pentru verificarea păstrării. Deoarece în timpul depozitării se uniformizează culoarea foilor prin dispariţia nuanţelor verzi, se recomandă ca evenghiurile formate din foi mai consistente cât şi cele din foi cu nuanţe verzui să fie aşezate înspre mijlocul stivei.
Toate manipulările se impun a fi făcute cu deosebită atenţie pentru a preveni zdrobirea foilor, deoarece tutunul uscat are un conţinut de numai 7-10% umiditate şi nu trebuie să depăşească 12%, umiditatea relativă optimă din magazii este de 60-65%.
Clasarea tutunului
În vederea clasării se procedează la ridicarea conţinutului de umiditate al foilor la 14-16%, prin deschiderea ferestrelor magaziilor.
La clasarea tutunului se are în vedere: culoarea, consistenţa, integritatea, gradul de deprecieri mecanice, starea fitosanitară, miros, corpuri străine şi starea de umiditate.
Frunzele alese pe clase, se aşază în stosuri (10-15 frunze întinse şi nelegate la tutunurile cu foaia mare şi 20-25 frunze la cele cu foaia mică) în păpuşi (15-25 frunze întinse, aşezate faţă la dos şi legate la bază, cu rafie sau pănuşi de porumb) sau în fascicule (10-15 frunze neîntinse şi legate cu foaia îndoită sub formă de panglică) la tutunurile inferioare.
Tutunul astfel ales se păstrează în încăperi răcoroase şi uscate, aşezat în ,,baschii” sau stive, formate din păpuşi, fascicule sau stosuri, aşezate pe două rânduri, cu vârfurile suprapuse cca. 1/3 din lungimea frunzelor şi cu cotoarele spre exterior, iar înălţimea să nu depăşească 50 cm.
Pe parcursul păstrării se verifică periodic şi se remaniază dacă se constată ridicarea conţinutului de umiditate.
Ambalarea tutunului
Se face în cel mult 2 zile înaintea predării, în teancuri sau baloturi.
Teancurile au lungimea maximă de 90 cm, lăţimea dependentă de lăţimea foilor aşezate pe două rânduri, prinse în stinghii de lemn dreptunghiulare, suprapunându-se pe 1/3 din lungimea şi greutatea de până la 40 kg.
Baloturile sunt învelite în pânze, aşezarea foilor fiind identică ca şi la teancuri, cu o greutate de 20-30 kg.
Producţia
La soiurile orientale este de 10-15 q/ha, iar la soiurile de tip Virginia şi la cele de larg consum de 20-25 q/ha, foi uscate.