Coacăzul negru este o specie cu rezistenţă bună la ger şi secetă, intră rapid pe rod, are capacitate mare de producţie, se înmulţeşte relativ uşor şi se poate exploata o perioadă îndelungată (15-20 de ani). Se poate cultiva atât pe suprafeţe mici, în grădini familiale, cât şi în exploataţii intensive, pe suprafeţe mari.
Frunzele, vârfurile de lăstari şi fructele de coacăz negru se pot folosi ca materie primă pentru obţinerea de medicamente şi ceaiuri, pentru o serie de boli cardio-vasculare, gastro-intestinale, hepatice, biliare, renale.
Valoarea alimentară a fructelor este dată de conţinutul ridicat în zaharuri, proteine, acizi, cenuşă, calciu, fier, magneziu, fosfor, potasiu, cupru, sodiu, zinc, clor, fluor, caroten, vitaminele B1, B2, B6, C şi PP.
Coacăzele negre se pot consuma în stare proaspătă, congelate sau prelucrate sub formă de sirop, suc, lichior, vin, oţet, compot, băuturi răcoritoare, jeleu, gem, marmeladă, ca aromatizant etc.
Perioadele de creştere şi rodire
În ciclul de viaţă, coacăzul negru parcurge 4 perioade de vârstă, respectiv:
- perioada de creştere intensă– este scurtă (2-3 ani); se caracterizează prin apariţia, în primăvară, din zona bazală a tufelor, a unor creşteri, care vor forma coroana, în primii trei ani de la plantare; pe vârful acestor creşteri se vor obţine şi primele fructe;
- perioada de creştere şi rodire– începe din anul IV şi durează până în anul VI-VII de la plantare; se caracterizează prin obţinerea de tulpini tinere din colet, ramificarea şi rodirea abundentă a celor mai în vârstă;
- perioada de rodire– începe din anul VI şi durează 8-10 ani, caracterizându-se prin producţii ridicate an de an;
- perioada de declin– apare după 15-16 ani de la plantare; se caracterizează prin creşteri foarte mici, numai spre vârful tulpinilor, ciorchini debili, fructe puţine şi mici şi uscarea unei părţi însemnate din tufă.
Fazele de vegetaţie şi fructificare
Coacăzul negru prezintă 2 perioade: una de repaus şi una de vegetaţie.
- Perioada de repaus– începe odată cu schimbarea culorii frunzelor şi căderea acestora, calendaristic în lunile septembrie-octombrie. Repausul poate fi adânc (obligatoriu) – care durează până în luna ianuarie, început de februarie, şi facultativ – care apare în continuarea celui adânc, acesta terminându-se atunci când se înregistrează temperaturi de peste 5oC timp de 5-10 zile.
- perioada de vegetaţie– care începe odată cu umflarea mugurilor, primăvara devreme (calendaristic începutul lunii martie), se continuă cu dezmugurirea, apoi cu formarea deplină a frunzelor (după 35-40 de zile de la dezmugurire) şi creşterea lăstarilor. Încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor are loc în a două jumătate a lunii iunie, odată cu formarea mugurelui vegetativ în vârful lăstarilor.
După poziţia, vigoarea şi funcţia îndeplinită, lăstarii pot fi:
– de înlocuire – care provin din mugurii situaţi în zona coletului, sunt viguroşi (H=1-1,2 m), poartă în vârf muguri de rod şi nu ramifică în primul an;
– laterali – care apar din zona de mijloc a tulpinilor, au vigoare potrivită şi prezintă muguri de rod pe jumătatea superioară.
Fazele de fructificare – încep cu diferenţierea mugurilor de rod (la sfârşitul lunii iulie-începutul lunii august), diferenţierea continuându-se până toamna târziu (începutul lunii decembrie), atunci când în mugurii micşti sunt deja formaţi ciorchinii şi 1-2 conuri de creştere.
Înfloritul şi legarea fructelor – are loc în a doua jumătate a lunii aprilie şi prima jumătate a lunii mai, durează 12-15 zile şi începe cu florile de la bază.
Creşterea şi dezvoltarea fructelor. Fructele se formează în ordinea poziţiei lor pe rahis, respectiv de la bază spre vârful ciorchinelui. În primele zile după legare fructele cresc mai intens, după care urmează o lungă perioadă de creştere mai lentă, ritmul de creştere intensificându-se în ultimele săptămâni înainte de creştere.
Maturarea fructelor – are loc la aproximativ 60 de zile de la fecundarea florilor (calendaristic în luna iulie) şi reprezintă o caracteristică de soi. Primele fructe care se coc sunt cele de la baza ciorchinelui, apoi coacerea continuând spre cele de la vârf. Recoltarea fructelor începe atunci când ultimul bob din ciorchine îşi schimbă culoarea.
Cerinţele faţă de factorii de mediu
Coacăzul negru preferă zonele premontane, cu altitudini de peste 500 m, caracterizate prin precipitaţii suficiente, bine repartizate în cursul perioadei de vegetaţie şi cu umiditate relativă a aerului ridicată.
Temperatura. Pe timpul iernii, coacăzul negru rezistă până la temperaturi de –28 : -30oC. După ieşirea din repausul adânc, la temperaturi de –5oC, florile deschise sunt distruse în totalitate. Porneşte în vegetaţie la temperaturi de peste 5oC, temperatura optimă de legare a fructelor fiind de 18-22oC.
Lumina. Deşi suportă umbrirea parţială, coacăzul negru reacţionează favorabil în condiţii de lumină deplină, putând fi cultivat şi intercalat în livezile pomicole cu distanţa mai mari între rânduri.
Umiditatea. Fiind o specie iubitoare de umiditate, preferă zonele în care cad minim 700-800 mm precipitaţii anuale, repartizate cât mai uniform în cursul perioadei de vegetaţie, sub această limită fiind necesară irigarea culturii. Nu suportă excesul de umiditate.
Solul. Sunt preferate solurile fertile, aluvionare, argilo-nisipoase şi chiar lutoase, bogate în humus, cu drenaj acvatic satisfăcător, fiind nepotrivite solurile sărace, nisipoase, cele acide, sărăturate sau cu exces de umiditate.
Cele mai favorabile zone pentru cultura coacăzului negru sunt:
– zona dealurilor mijlocii – cu altitudine de 400-600 m, precipitaţii peste 750 mm, sau cu condiţii de irigare;
– zona dealurilor înalte – cu altitudine de 600-900 m, temperatură medie anuală de 8oC şi precipitaţii de peste 800 mm, repartizate uniform în cursul perioadei de vegetaţie.
Tehnologia de cultură
Producerea materialului săditor
Coacăzul negru se poate înmulţi prin butăşire, marcotaj, despărţirea tufei, altoire şi culturi de ţesuturi.
- Înmulţirea prin butaşi.
Butaşii folosiţi la înmulţire pot fi lemnificaţi sau verzi.
Înmulţirea prin butaşi lemnificaţi – constă în fragmentarea ramurilor de un an în porţiuni de anumite lungimi, acestea procurându-se fie din plantaţiile de producţie, fie din plantaţii specializate pentru producerea de butaşi.
Acestea din urmă se înfiinţează cu material săditor provenit din culturi de meristeme (care păstrează autenticitatea soiului şi sunt libere de boli). Distanţa de plantare este de 2,5/1 m, plantaţiile având ca scop obţinerea unui număr cât mai mare de creşteri anuale. La soiurile cu capacitate mare de lăstărire, tăierea se face în cepi cu 2-3 muguri, iar la celelalte, din creşterile anuale se aleg 5-6 tulpini, care se scurtează la 6-7 muguri. Producţia anuală este de până la 300 de mii de butaşi.
Epoca optimă de recoltarea ramurilor pentru butaşi este toamna, cu puţin timp înainte de căderea frunzelor. Ramurile recoltate se leagă în mănunchiuri de 20-30 bucăţi, după care se stratifică în nisip sau depozite frigorifice.
Parcelele destinate înrădăcinării butaşilor trebuie să prezinte un sol cu textură uşoară, nisipo-lutoasă, cu drenaj bun. Pregătirea terenului începe din timpul verii, când se realizează o arătură adâncă la 35-40 cm, concomitent cu aceasta introducându-se în sol 30-35 t/ha îngrăşăminte organice + 400 kg/ha superfosfat + 300 kg/ha sare potasică + dezinfectant.
Distanţa de plantare este de 60-90/6-7 cm la neirigat şi 60-90/10-12 cm la irigat sau în zone cu suficiente precipitaţii. Epoca optimă de plantare este a doua jumătate a lunii septembrie, dar se poate face şi primăvara devreme, dacă se irigă.
Butaşii se plantează prin înfigere cu mâna sau cu plantatorul, astfel încât să rămână la suprafaţa solului 1-2 muguri, după care se bilonează. Primăvara devreme, se înlătură crusta de pe biloane iar prin praşilele următoare se nivelează solul. În cursul perioadei de vegetaţie se afână solul şi se combat buruienile, bolile şi dăunătorii specifici.
Recoltarea butaşilor înrădăcinaţi se face toamna, după căderea frunzelor, putându-se face manual sau mecanizat.
Înmulţirea prin butaşi verzi – necesită existenţa unor spaţii protejate, unde pot fi controlate căldura, lumina şi apa. Butaşii verzi se recoltează din vârfurile de creştere ale lăstarilor, cu ultimele 4 frunze. Înrădăcinarea acestora în solarii, se face ca şi la butaşii lemnificaţi, cu deosebirea că se menţine o umiditate relativă a aerului de 90-95%, timp de 12-15 zile, după care aceasta se reduce până ajunge la condiţiile mediului exterior. În cursul perioadei de vegetaţie se udă, se combat buruienile, bolile şi dăunătorii.
- Înmulţirea prin marcotaj. Se înfiinţează o marcotieră, care se întreţine ca şi plantaţia pentru butaşi, cu deosebirea că distanţa de plantare între rânduri se reduce la 50 cm. Primăvara, creşterile apărute se taie la câţiva centimetri deasupra solului. Din acestea apar lăstari, care se muşuroiesc, de mai multe ori în cursul perioadei de vegetaţie. Vara se aplică lucrări de întreţinere, iar dacă este secetă se udă. Toamna se desface muşuroiul şi se taie marcotele la înălţimea de 2-3 cm de la suprafaţa solului, după care tufa se acoperă cu un strat subţire de pământ.
- 3. înmulţirea prin desfacerea tufelor– constă în scoaterea tufelor din sol şi despărţirea lor astfel încât fiecărei tulpini să-i corespundă o parte din sistemul radicular.
- înmulţirea prin altoire– se practică foarte rar, de către pomicultorii amatori, în scopuri decorative
Înfiinţarea plantaţiilor
La înfiinţare culturii se au în vedere cerinţele coacăzului negru faţă de factorii de mediu, respectiv temperatura medie anuală de 7,8-8,2oC şi precipitaţii medii anuale de peste 750 mm, uniform repartizate.
Terenurile favorabile culturii sunt reprezentate de soluri structurate, argilo-lutoase, revene şi cu fertilitate naturală ridicată. În regiunile mai secetoase sunt favorabile terenurile aluvionare, umede şi versanţii cu soluri mai adânci şi umiditate suficientă, iar în zona dealurilor mijlocii şi înalte, preferă solurile permeabile cu un drenaj bun. În aceste zone, se recomandă amplasarea culturii pe versanţii sudici, sud-estici, sau sud-vestici.
În vederea înfiinţării culturii, terenul se nivelează (dacă este cazul), se împarte în tarlale, la care lungimea rândului este de până la 200 m, iar orientarea este pe direcţia nord-sud. Terenul trebuie să fie foarte bine pregătit, datorită înrădăcinării superficiale, ca plante premergătoare fiind recomandate leguminoasele, rădăcinoasele, prăşitoarele timpurii şi îngrăşămintele verzi (lupin, borceag etc.).
Datorită înrădăcinării superficiale şi riscului de distrugere a rădăcinilor la fertilizarea în timpul perioadei de vegetaţie, se recomandă administrarea înainte de plantare a 80-100 t/ha gunoi de grajd + 100kg/ha superfosfat + 500 kg/ha sare potasică + dezinfectant, după care terenul se desfundă adânc la 40-60 cm, sau se realizează o scarificare la 60-70 cm şi o arătură la 35-40 cm.
Distanţele de plantare sunt de 2,8-3/1,2-1 m–în plantaţiile comerciale, respectiv 2,5/1,25 m – în plantaţiile mici. Epoca optimă de plantare este toamna, după căderea frunzelor, dar se poate face şi primăvara, foarte timpuriu. Materialul săditor folosit trebuie să fie sănătos, cu lemn copt, muguri bine dezvoltaţi, rădăcini turgescente, nevătămate de ger sau uscăciune.
Înainte de plantare, se îndepărtează rădăcinile vătămate, rupte, se mocirlesc într-un amestec de consistenţa smântânii format din pământ galben de pe fundul gropii, balegă proaspătă de vacă şi apă.
După mocirlire, materialul săditor se repartizează la gropi. Acestea au dimensiunea de 45/45/40 cm. Pământul care va fi introdus în groapă, se amestecă cu 5-6 kg gunoi de grajd bine fermentat, 30-40 g superfosfat, 20-25 g sulfat de potasiu şi 15-20 g azotat de amoniu.
Se aşează puietul în groapă, cu 5-6 cm mai adânc, cu rădăcinile cât mai răsfirate, se introduce pământ treptat în groapă, se tasează cu piciorul, iar după umplerea gropii se face o copcă în jurul acestuia şi se udă cu 6-8 l apă. După infiltrarea apei în sol, se face un muşuroi de pământ până la mugurele terminal.
Sisteme de conducere
Coacăzul negru poate fi condus sub formă de tufă propriu-zisă, tufă aplatizată, palmetă, cu trunchi jos şi cu trunchi înalt.
Cea mai folosită formă de conducere este cea de tufă, aceasta realizându-se în 3-4 ani de la plantare. Este formată din 14-16 tulpini de diferite vârste, garnisite cu formaţiuni de rod.
Pentru formele aplatizate este necesar sistemul de susţinere, acesta prezentând o serie de avantaje: permite micşorarea distanţelor dintre rânduri iar lucrările solului, tratamentele fitosanitare şi recoltare fructelor se realizează mai uşor.
La conducerea cu trunchi pitic (0,2-0,4 m) şi cu trunchi înalt (0,8-1 m), este necesară susţinerea tufelor cu ajutorul spalierilor sau a tutorilor.
În plantaţiile de coacăz negru, terenul poate fi întreţinut ca ogor negru sau ogor cultivat cu diverse plante.
În zonele cu precipitaţii puţine, este recomandat ogorul negru, deoarece prin mobilizarea solului, se distrug buruienile, se păstrează mai bine apa în sol şi se asigură un regim de aeraţie corespunzător.
Astfel, în toamnă, după căderea frunzelor, se face o mobilizare a solului la 14-16 cm, iar vara se menţine solul curat de buruieni şi se distruge crusta după ploi şi udare, folosind grapa cu discuri sau cultivatorul.
Culturile intercalate – se pot practica pe un interval între rândurile de coacăz negru, în primii doi ani de la plantare, în zonele cu precipitaţii abundente sau irigate, folosindu-se cartoful, sfecla, morcovul, mazărea, fasolea pentru păstăi.
Fertilizarea plantaţiilor
Pentru stabilirea unor doze de îngrăşăminte cât mai economice, este necesară cunoaşterea stării de fertilitate a solului (conţinutul în humus, azot, fosfor, potasiu) şi consumul anual de elemente fertilizante specifice coacăzului.
Se recomandă aplicarea odată la 3 ani a 60 t/ha îngrăşământ organic + 600 kg/ha superfosfat + 500 kg/ha sare potasică şi anual, toamna (imediat după recoltarea fructelor) şi primăvara (cu 10-12 zile înainte de înflorit) a 300 kg/ha azotat de amoniu, în reprize egale.
La tufele izolate, se încorporează în sol toamna, din trei în trei ani, pe o rază de 60 cm 15-20 kg îngrăşământ organic + 200 g superfosfat + 100 g sare potasică, iar azotatul de amoniu, câte 50 g toamna şi 50 g primăvara înainte de înflorit.
Tăierile de formare şi fructificare
Tăierile au ca scop formarea în scurt timp a unei tufe viguroase, capabile să intre pe rod din anul III, asigurarea şi păstrarea unui număr corespunzător de tulpini care să de producţii mari şi constante de fructe, respectiv menţinerea unui echilibru între creştere şi rodire.
Tăierile de rodire – se fac diferenţiat în funcţie de forma de conducere. Astfel, pentru forma tufă, imediat după plantare, cele 2-4 creşteri se scurtează la 3-4 muguri, din care vor creşte 2-3 lăstari pe fiecare ramură, formând astfel creşteri de ordinul II. Ca urmare, în primăvara anului II fiecare tufă va fi compusă din 2-4 ramuri primare şi pe fiecare cel puţin câte 2 ramuri secundare. Ramurile secundare se scurtează la 3-4 muguri, iar restul creşterilor se elimină de la punctul de inserţie.
În primăvara anului III, pe cele 6 ramuri de ordinul Ii se vor găsi cel puţin 12 creşteri de ordinul III. Ramurile de prelungire şi cele laterale se scurtează cu 1/5 din lungime. Până în toamnă tufa este complet formată.
Pentru forma aplatizată (palmetă), la fiecare plantă se aleg 4-5 tulpini, care se palisează în formă de evantai şi se scurtează la înălţimea de 1,7-1,8 m. Creşterile laterale situate la mijlocul tulpinii se scurtează la 20-25 cm, iar cele dinspre vârf la 10-12 cm.
Pentru forma cu trunchi jos (15-40 cm) se alege în primul an ramura situată în centru tufei, care se scurtează cu 10-15 cm mai sus decât înălţimea trunchiului, iar restul creşterilor se suprimă. Se îndepărtează mugurii de pe lungimea trunchiului, iar din cei rămaşi în partea superioară se aleg 3-4 lăstari care vor fi trataţi ca şi la formarea tufei.
Tăierile de fructificare – au ca scop asigurarea în permanenţă, în cadrul tufei, a ramurilor cu vârsta de un an, care asigură producţia de fructe.
Tăierile de întreţinere – au ca scop îndepărtarea ramurilor rupte, a celor bolnave, precum şi a celor care îndesesc coroana, sau împiedică executarea lucrărilor de întreţinere a plantaţiei.
Tăierile de reîntinerire – se aplică în perioada de declin a tufelor şi constau în îndepărtarea tuturor tulpinilor de la bază şi a celor care depăşesc vârsta de 1 an. Odată cu aplicarea acestor tăieri, este necesar să se facă şi o fertilizare organică şi minerală.
Irigarea plantaţiilor
Coacăzul negru manifestă cerinţe mari pentru apă în timpul creşterii intense a lăstarilor, în perioada creşterii şi maturării fructelor şi la diferenţierea mugurilor de rod.
În primăverile secetoase, prima irigare se realizează cu 6-7 zile înainte de înflorit, cu o normă de udare de 400-500 m3/ha; udările 2 şi 3 se aplică până la intrarea în pârgă a fructelor; ultima udare se aplică în toamnele secetoase, după recoltarea fructelor, norma fiind de 700-800 m3/ha.
Recoltarea fructelor
În funcţie de coloraţia fructelor şi destinaţia acestora, se stabileşte momentul recoltării. Astfel, pentru fabricarea gemurilor, coacăzele negre se recoltează atunci când bacele situate în vârful ciorchinelui nu sunt complet coapte. Fructele destinate preparării sucurilor se recoltează la maturarea deplină, operaţia aceasta realizându-se pe timp răcoros şi uscat.
