Apicultura în România sau stupăritul este unul din sectoarele agriculturii cu cele mai vechi tradiţii. Tracii şi dacii, strămoşi ai poporului român, se ocupau cu creşterea albinelor de la care obţineau miere, ceară şi alte produse apicole.
Astfel, Herodot menţionează (secolul al V-lea î.Hr.) mulţimea albinelor la nordul Dunării, aceasta fiind prima atestare documentară a apiculturii pe teritoriul României.
De asemenea, există numeroase alte izvoare istorice, descoperiri arheologice, surse folclorice care atestă continuitatea apiculturii în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Creşterea albinelor sau apicultura este ştiinţa care are ca obiect de studiu viaţa, comportamentul şi activitatea albinelor melifere (Apis mellifera) în scopul obţinerii de produse apicole şi polenizarea culturilor agro-pomicole.
Apicultura, ca ramură a agriculturii este o activitate benefică prin faptul că albinele au o contribuţie importantă la creşterea recoltelor prin polenizare.
Condiţiile climaterice şi flora din ţara noastră sunt deosebit de favorabile dezvoltării apiculturii. Iernile destul de blânde, primăverile cu zile însorite, verile călduroase şi zilele de toamnă senine şi calde sunt prielnice creşterii albinelor.
La noi în ţară, creşterea albinelor este una din cele mai vechi îndeletniciri ale populaţiei şi s-a dezvoltat pe aceste meleaguri în condiţii naturale deosebit de favorabile asigurate de situarea ţării în spaţul carpato-danubian, ţinut cu condiţi de excepţie privind clima, relieful şi vegetaţia care au determinat an de an dezvoltarea familiilor de albine şi obţinerea, în decursul mileniilor, a unor însemnate producţii apicole.
Ca urmare a particularităţilor biologice pe care le posedă, albinele melifere se deosebesc de alte vieţuitoare îngrijite şi exploatate de oameni.
Datorită modului de viaţă, se situează printre insectele sociale cele mai evoluate deoarece îşi desfăşoară activitatea după normele biologice care le caracterizează, convieţuind în familii formate dintr-un număr mare de indivizi care prin modul de organizare şi autoreglare pot să menţină unitatea cuibului.
Cea mai importantă particularitate biologică a albinelor este aceea legată de aptitudinea de acumulare a rezervelor de hrană peste necesarul de consum al familiei.
În condiţiile naturale de astăzi, în bună masură modificate de practicarea agriculturii şi, in special, de chimizarea acesteia, îngrijirea familiilor de albine impune măsuri şi tehnologii care se înscriu pe coordonate noi deosebit de importante determinate de necesitatea asigurării de către om a condiţiilor pe care nu de mult le oferea natura pentru dezvoltarea familiilor de albine.
Astfel, pe măsura reducerii resurselor naturale de cules, ca urmare a defrişării pădurilor şi fâneţelor, pentru punerea în valoare a terenurilor necesare agriculturii şi în consecinţă scăderea producţiilor apicole, a apărut din ce în ce mai necesară intervenţia omului în vederea ingrijirii albinelor pentru realizarea de familii puternice, capabile să supravieţuiască noilor condiţii de cules şi să obţină producţii apicole sporite.
Amplasarea familiilor de albine pe vetre de stupină situate în apropierea unor masive cu plante melifere, cu secreţie de nectar abundentă, care să poată fi valorificate încă de la începutul primăverii asigură, în bună masură, obţinerea de recolte de miere şi menţinerea unui echilibru biologic favorabil vieţuirii albinelor.
În prezent, prin tehnologii speciale, apicultorul poate pregăti familiile de albine pentru volorificarea culesurilor de primăvară, menţinerea acestora în stare activă în perioada de vară, creşterea de albine tinere şi asigurarea rezervelor de hrană de calitate în sezonul de toamnă, pentru buna organizare a iernării albinelor. Toate acestea sunt etape deosebit de importante în ingrijirea familiilor pentru satisfacerea condiţiilor necesare pregătirii albinelor în vederea valorificării superioare a resurselor melifere din flora spontană şi cultivată.
De asemenea, adăpostirea şi întreţinerea familiilor de albine în diferite sisteme de stupi cu volum reglabil care să permită dezvoltarea în cursul anului de unităţi biologice puternice cu spaţii suficiente pentru depozitarea culesurilor de nectar acumulate, constituie un factor important pentru obţinerea unor producţii mari de miere necesare atât albinelor cât şi producătorilor apicoli. Întreţinerea diferenţiată a familiilor de albine potrivit condiţiilor pe care le oferă zonele bioapicole din ţara noastră are, de asemenea, o importanţă deosebita în economia apicolă întrucât asigură, pentru fiecare tip de cules, o metodologie specifică de intreţinere a albinelor ce diferă în mare măsură, ca perioadă de timp şi tehnică de lucru, la stupinele amplasate în zona de stepă faţă de stupinele situate în zona colinară sau de munte.
Cunoaşterea evoluţiei de-a lungul mileniilor şi aplicarea corectă în producţie a tehnologiilor de creştere şi întreţinere a familiilor de albine reprezintă, în timpurile noastre, unul din factorii principali care pot asigura dezvoltarea acestora în scopul valorificării culesurilor şi realizării de produse apicole conform resurselor melifere existente şi potenţialului productiv al albinelor autohtone.
În România au existat şi există condiţii naturale favorabile apiculturii şi resurse melifere însemnate. Numeroase localităţi din România au primit denumiri legate de această activitate: Stupărei, Stupina, Stupini, Stupinii Prejmerului, Ştiubei, Ştiubieni, Prisaca, Prisaca Dornei, Prisăcina, Prisăcani, Prisăceaua, Priseaca, Prisecani, Albina, Albinari.