Înainte ca telefoanele, consolele și internetul să ocupe fiecare minut liber, copiii își construiau singuri distracția. Nu aveau nevoie de bani mulți și nici de magazine pline cu jucării. Uneori era suficientă o bucată de țeavă din plastic, câteva foi rupte dintr-un caiet și o după-amiază întreagă petrecută afară.
Așa apărea una dintre cele mai cunoscute și mai iubite jucării improvizate ale anilor ’70, ’80 și chiar începutul anilor ’90. Pușca cu cornete.
Nu costa aproape nimic. Dar valora enorm pentru orice copil.
Țeava era găsită pe la vreun șantier, prin magazia bunicului sau rămasă după vreo lucrare făcută de tata. Important era să aibă diametrul potrivit. Nici prea largă, nici prea îngustă. Dacă nimereai dimensiunea perfectă, cornetele plecau ca din praștie.
Restul depindea doar de imaginație.
Caietul de matematică devenea depozit de muniție
Fabricarea cornetelor era aproape un ritual.
Foile se rupeau cu grijă. Se tăiau în bucăți egale și apoi începea răsucirea. Fiecare copil avea propria tehnică. Unii le făceau foarte subțiri pentru viteză. Alții mai groase, convinși că lovesc mai tare.
Exista însă un lucru asupra căruia aproape toți erau de acord.
Cele mai bune cornete ieșeau din caietul de matematică.
Hârtia pătrățită se rula ușor, păstra forma și intra perfect în țeavă. Caietele de română sau de biologie nu se ridicau la același nivel. Cel puțin asta susțineau copiii de atunci.
Problema era că matematica avea și teme.
Iar când mama deschidea caietul și observa că lipsesc exact două sau trei pagini din mijloc, începea ancheta.
„Unde sunt foile?”
Răspunsul venea de obicei după câteva secunde de liniște.
„Le-am folosit…”
Nu mai era nevoie de alte explicații.
Toată lumea știa la ce.
În spatele blocului începea războiul
După prânz, cartierul se transforma complet.
Copiii ieșeau cu țevile ascunse sub braț, buzunarele pline de cornete și planuri bine stabilite. Se formau echipe aproape instantaneu.
Gardurile deveneau ziduri de apărare.
Copacii erau puncte de observație.
Băncile se transformau în tranșee.
Nu existau arbitri și nici reguli scrise.
Doar o înțelegere simplă.
Nu trăgeai în față de foarte aproape și nu foloseai altceva decât cornete de hârtie.
În rest, fiecare se descurca cum putea.
Unii alergau continuu.
Alții stăteau ascunși minute întregi până prindeau momentul potrivit.
Mai existau și cei considerați „lunetiștii” cartierului. Reușeau să lovească de la câțiva metri și erau respectați de toți.
Se făceau și îmbunătățiri
Creativitatea nu avea limite.
Unii șlefuiau capetele țevii ca să alunece mai bine aerul.
Alții își marcau arma cu pixul sau cu carioca.
Existau copii care aveau două sau chiar trei țevi, fiecare cu alt diametru.
Se făceau teste.
Care cornet merge mai departe?
Care intră mai bine?
Care lovește mai precis?
Discuțiile puteau dura mai mult decât jocul.
Singurul lucru care oprea războiul
Nimeni nu se uita la ceas.
Timpul era măsurat altfel.
După poziția soarelui.
După câte cornete mai aveai în buzunar.
Sau după vocea care răsuna de la balcon.
„Hai în casă!”
Era semnalul pe care îl auzea tot cartierul.
În câteva minute, ulița se golea.
Țevile erau ascunse prin garaj, după gard sau în magazie.
A doua zi urmau să fie scoase din nou.
O copilărie construită din lucruri simple
Privind în urmă, pare greu de crezut cât de puțin era nevoie pentru o zi întreagă de distracție.
Nu existau baterii de încărcat.
Nu exista internet.
Nu existau ecrane.
Doar câțiva prieteni, o bucată de plastic, câteva foi rupte dintr-un caiet și multă imaginație.
Poate tocmai de aceea amintirea acelor după-amiezi a rămas atât de vie. Nu pentru că pușca cu cornete era o jucărie sofisticată, ci pentru că fiecare copil își construia singur aventura. Iar până seara, o simplă țeavă de plastic devenea cea mai prețioasă „armă” din cartier.
Tu ai avut pușcă cu cornete? Din ce caiet rupeai foile? Și cine era cel mai bun trăgător din gașca voastră?
