Mergi la raft și ai senzația că ceva nu se mai leagă. Apa plată costă cât berea. Brânza ajunge mai scumpă decât carnea. Carnea de pui este sub prețul ciupercilor. Nucile românești depășesc la preț nuca de cocos adusă de la mii de kilometri. Laptele simplu este mai scump decât laptele bătut. Portocalele bat merele la preț. Nimic nu mai pare să respecte o logică simplă.
Realitatea este că prețul nu mai reflectă produsul, ci întregul sistem din spatele lui. La apă nu plătești apa. Plătești sticla, transportul, depozitarea și brandul. Berea, în schimb, are rulaj mare, promoții constante și contracte solide cu retailul. Se vinde rapid și în volum mare, ceea ce scade prețul final la raft.
Brânza ajunge să coste mai mult decât carnea pentru că randamentul este mic și munca este mare. Din zece litri de lapte scoți aproximativ un kilogram de brânză. Adaugi procesare, pierderi, maturare, energie și transport. Carnea, în special cea de pui, vine din sisteme industriale cu cicluri scurte, subvenții și producție de masă. De aceea ajunge uneori la prețuri care sfidează bunul simț.
Ciupercile sunt un alt exemplu grăitor. Se produc greu, cer condiții controlate, se strică repede și au pierderi mari. Puiul industrial crește rapid, este standardizat și se vinde în cantități uriașe. La raft, produsul mai fragil și mai lent devine mai scump decât cel crescut pe bandă rulantă.
Nucile românești sunt mai scumpe decât nuca de cocos pentru că nu avem lanțuri bine organizate. Multă muncă manuală, producție sezonieră, sortare grea și lipsă de procesare locală. Nuca de cocos vine din fluxuri globale optimizate, cu transport eficient și costuri reduse per bucată. Piața nu răsplătește originea, ci eficiența.
La imprimante, absurdul este asumat. Imprimanta este ieftină. Cartușele sunt scumpe. Producătorul își scoate profitul din consumabile. Este un model economic cunoscut și acceptat, chiar dacă deranjează. La fel și hârtia A4, care ajunge mai scumpă decât hârtia tipărită, pentru că produsul finit se vinde în volum mare, iar materia primă nu.
Unele comparații din această listă sunt ironice, altele incomode. Biscuiții cu ciocolată pot costa mai mult decât ciocolata pentru că includ ingrediente, ambalaj și marketing. Revistele pot fi mai scumpe decât cărțile pentru că se tipăresc în tiraje mici și se vând rapid, fără viață lungă la raft.
Dar dincolo de produse, apare problema reală. Oamenii. Într o economie strâmbă, oamenii slab pregătiți ajung scumpi prin ineficiență, greșeli și decizii proaste. Oamenii competenți ajung ieftini pentru că acceptă compromisuri ca să supraviețuiască. Costul prostiei se împrăștie în prețuri. Costul valorii se ascunde în salarii mici.
Nu trăim într o piață irațională. Trăim într o piață care plătește volum, viteză și marketing, nu munca reală și valoarea pe termen lung. De aceea apa ajunge să coste cât berea, iar omul bun mai puțin decât sistemul prost care îl înconjoară.
