Fotografii rare realizate pe Transfăgărășan în vara anului 1974, înainte de deschiderea oficială a șoselei, au readus în discuție una dintre cele mai ciudate imagini ale turismului montan din România: urșii care așteaptă mașinile la marginea drumului. În Munții Retezat, același animal evită traseele umblate de turiști. Pe Transfăgărășan, însă, ursul a învățat altceva: omul aduce mâncare.
Imaginile color publicate de Fototeca Azopan arată Transfăgărășanul înainte să devină drumul aglomerat de azi. În fotografiile din iulie 1974 apar turiști maghiari, mașini puține, hărți de hârtie, versanți proaspăt tăiați și o șosea încă tânără, ridicată într-un peisaj aspru. Drumul urma să fie inaugurat oficial în septembrie 1974, după ani de muncă grea în Munții Făgăraș.
Astăzi, aceeași șosea este cunoscută nu doar pentru serpentinele ei, pentru Lacul Bâlea și pentru tunelul Capra–Bâlea, ci și pentru urșii care apar pe marginea carosabilului. O imagine devenită aproape obișnuită: mașini trase pe dreapta, turiști cu telefoanele în mână, copii la geam, oameni care aruncă hrană animalelor sălbatice și urși care se apropie fără teamă.
În Retezat, lucrurile stau altfel. Urșii sunt prezenți în păduri, pe pajiști alpine și uneori în apropierea traseelor, dar nu caută grupurile de turiști. Reprezentanții Parcului Național Retezat au explicat de mai multe ori că animalele se retrag, de regulă, când simt prezența omului. Tocmai aceasta este diferența esențială. În Retezat, ursul încă se comportă ca animal sălbatic. Pe Transfăgărășan, mulți urși au fost împinși, încet, spre un comportament învățat lângă om.
Primele contacte nu au început cu turiștii de weekend. Au început odată cu șantierul. În anii ’70, când se lucra la drumul dintre Vidraru și Cârțișoara, muncitorii, militarii și minerii au stat în colonii izolate, în condiții grele. Cantinele, resturile de hrană și prezența constantă a oamenilor au atras animalele. Un fost șef de șantier își amintea că, într-o iarnă, urșii au distrus o cantină și au mâncat proviziile muncitorilor.
Apoi a venit deschiderea drumului. Mașinile au început să urce tot mai des spre Bâlea, iar întâlnirile cu urșii au devenit atracție. În loc să fie ținuți la distanță, unii urși au primit mâncare. Un sandviș, un măr, o bucată de pâine, resturi aruncate pe marginea drumului. Gesturi mici, repetate ani la rând. Așa se strică instinctul unui animal sălbatic.
În presa anilor ’80 apar deja descrieri ale urșilor de pe Transfăgărășan care se apropiau de mașini și ridicau labele, așteptând hrană. Pentru șoferii obișnuiți cu zona, scena devenise aproape banală. Pentru cei care îi vedeau prima dată, era înspăimântătoare. Un animal de sute de kilograme, ridicat pe labele din spate, venind spre autoturism, nu este o fotografie de vacanță. Este un risc.
O altă explicație invocată în epocă ținea de populările artificiale. Unele relatări susțineau că pui de urs crescuți în captivitate sau semi-captivitate au fost eliberați în pădurile din apropierea Transfăgărășanului. Crescuți cu oameni, aceștia nu s-ar fi readaptat complet la viața sălbatică. Din acest amestec au apărut acei urși „prietenoși”, cum erau numiți uneori, deși termenul este înșelător. Un urs obișnuit cu omul nu este mai sigur. Dimpotrivă. Este mai periculos, tocmai pentru că nu mai păstrează distanța.
După 1990, localnicii au adăugat și altă explicație: zona Făgărașului a fost influențată de vânătorile organizate în perioada comunistă. Nicolae Ceaușescu era cunoscut pentru pasiunea sa pentru vânătoare, iar Munții Făgăraș au fost asociați mult timp cu efective mari de urși. Nu toate aceste povești pot fi verificate ușor, dar ele arată un lucru clar: omul a intervenit puternic în comportamentul și distribuția animalelor.
În Retezat, regulile au rămas mai aproape de normalul muntelui. Turiștii sunt sfătuiți să meargă pe traseele marcate, să nu campeze în locuri nepermise, să nu lase hrană și ambalaje în urmă și să nu se deplaseze în liniște deplină. Un urs care simte din timp omul se retrage. Problemele apar când animalul este surprins, când are pui, când apără o pradă sau când ajunge lângă stâne. Atacurile din Retezat au fost rare și au vizat mai ales zonele cu oi, nu traseele turistice obișnuite.
Pe Transfăgărășan, problema nu mai este doar biologică. Este și socială. O parte dintre turiști au transformat ursul într-un decor pentru poze. Oprești mașina, cobori geamul, filmezi, râzi, îi arunci ceva. Pare o întâmplare de câteva secunde. Pentru animal, este o lecție. Învață că omul înseamnă hrană. Învață că mașina merită așteptată. Învață că marginea șoselei este mai profitabilă decât pădurea.
De aici apar urșii „gunoieri” și urșii „cerșetori”. Nu se nasc așa. Ajung așa. Iar odată ce un urs leagă omul de hrană, distanța se rupe. Animalul se apropie mai mult, devine insistent, intră în conflict, caută resturi, coboară spre drumuri, cabane sau parcări. În final, tot ursul plătește. Este alungat, relocat sau împușcat, deși omul a produs mare parte din problemă.
Fotografiile din 1974 arată un Transfăgărășan fără această agitație. Drumul era abia născut, iar muntele păstra încă o duritate pe care turismul de azi o acoperă cu zgomot. Un comentariu făcut pe marginea imaginilor spune, cu ironie amară, că urșii probabil „se obișnuiau pe atunci cu zgomotul dinamitei”. Dincolo de glumă, observația prinde bine atmosfera anilor aceia. Mai întâi a venit șantierul. Apoi a venit turismul. Apoi au venit obiceiurile proaste.
Transfăgărășanul rămâne una dintre cele mai spectaculoase șosele din România, dar felul în care este folosit spune multe despre noi. Nu ajunge să ai drum frumos, munte înalt și lac glaciar. Trebuie să ai și reguli aplicate. Parcări clare, patrule, camere, amenzi pentru hrănirea animalelor, panouri vizibile, toalete, colectare de deșeuri și educație simplă, repetată, fără poezie: nu hrănești ursul, nu cobori lângă el, nu oprești unde blochezi drumul.
Retezatul încă arată cum ar trebui să fie relația dintre turist și animalul sălbatic. Îl poți întâlni, dar nu îl cauți. Îi poți vedea urmele, dar nu îl chemi spre tine. Îți faci simțită prezența, nu îi invadezi spațiul. Îți iei ambalajele cu tine. Nu lași mâncare. Nu transformi muntele în parcare cu spectacol.
Diferența dintre Transfăgărășan și Retezat nu este că într-o parte sunt urși „buni”, iar în cealaltă urși „răi”. Diferența este ce au învățat urșii de la oameni. În Retezat, omul încă este ceva de evitat. Pe Transfăgărășan, pentru prea mulți urși, omul a devenit sursă de hrană.
Transfăgărășanul nu a fost construit ca simplu drum turistic. A fost o lucrare grea, făcută în grabă, într-un relief dur, cu mii de muncitori, militari, mineri, utilaje, explozibil și ierni în care lucrările ar fi trebuit, firesc, oprite. Șoseaua urma să lege Muntenia de Transilvania prin Munții Făgăraș, pe traseul care urcă de la Vidraru spre Bâlea, traversează muntele prin tunel și coboară spre Cârțișoara.
Fotografiile publicate acum schimbă perspectiva. Nu arată Transfăgărășanul de pe pliante, cu serpentine perfecte și mașini oprite pentru poze. Arată momentul crud al drumului. Balustrade simple, taluzuri proaspete, zone fără vegetație refăcută, mașini puține și oameni care privesc muntele cu uimire, nu cu telefonul ridicat în aer. În unele imagini se vede acel amestec specific anilor ’70: haine simple, mașini vechi, rucsacuri, hărți întinse pe capotă și un fel de liniște pe care astăzi drumul o mai are doar dimineața devreme.
Potrivit Fototecii Azopan, diapozitivele provin din Budapesta și au fost salvate de Attila Bekecs. Pe cutia lor era trecută clar ruta și data: iulie 1974. În fotografii apar turiști maghiari ajunși pe șoseaua aflată încă înaintea inaugurării oficiale. Tocmai acest detaliu le face valoroase. Nu sunt imagini regizate de propagandă, nu sunt fotografii oficiale cu panglici și discursuri. Sunt fotografii de vacanță. Tocmai de aceea spun mai mult.
Transfăgărășanul a fost inaugurat în septembrie 1974, în perioada lui Nicolae Ceaușescu. Cel mai dificil sector, cel dintre barajul Vidraru și Cârțișoara, a fost ridicat în prima parte a anilor ’70. Asfaltarea a continuat după inaugurare, iar lucrările de consolidare și completare au mers mai departe. Tunelul Bâlea–Capra, săpat la peste 2.000 de metri altitudine, a rămas unul dintre punctele-cheie ale drumului. Lung de aproape 900 de metri, tunelul a fost decenii la rând cel mai lung tunel rutier din România și rămâne și astăzi una dintre zonele cele mai problematice în perioadele aglomerate, mai ales din cauza aerisirii slabe.
Construcția drumului a însemnat efort real. Muntele a fost tăiat cu dinamită, utilajele au fost urcate greu, iar muncitorii au lucrat în zone unde avalanșele, frigul, vântul și căderile de pietre făceau parte din ziua de lucru. Numărul victimelor rămâne o temă discutată. Datele oficiale și mărturiile neoficiale nu spun același lucru. Cert este că Transfăgărășanul a fost plătit cu muncă dură, risc și disciplină impusă de regimul comunist.
În imaginile din 1974 lipsește ceva ce astăzi pare aproape legat de numele drumului: ursul de la marginea șoselei. Comentariile stârnite de fotografii au atins rapid și această temă. Mulți români au observat că Transfăgărășanul de atunci pare mai liniștit, mai curat, mai puțin invadat de obiceiurile turistice de azi. Urșii cerșetori, fotografiați des în ultimele decenii, nu apar în aceste cadre. Explicația ține de schimbarea comportamentului animalelor și de obișnuirea lor cu omul.
Mărturii din anii ’70 și ’80 arată că urșii au început să apară tot mai des în apropierea drumului după deschiderea șoselei. O parte dintre animale s-au apropiat de cantinele muncitorilor și de zonele unde rămânea mâncare. Mai târziu, turiștii au completat problema: au oprit mașina, au coborât geamul, au dat pâine, sandvișuri, mere și dulciuri. Așa se strică un animal sălbatic. Nu dintr-o dată, ci prin gesturi mici, repetate ani la rând.
Spre deosebire de Munții Retezat, unde urșii evită de regulă traseele circulate, zona Transfăgărășanului a produs o familiarizare vizibilă a animalelor cu oamenii. Pe scurt, ursul a învățat că mașina poate însemna hrană. Iar turistul a învățat greșit că apropierea de un animal sălbatic este o experiență de vacanță. Rezultatul se vede astăzi: fotografii periculoase, oameni care coboară lângă urși, mașini oprite în locuri riscante și animale care nu mai fug de om.
Fotografiile din 1974 mai spun ceva: Transfăgărășanul avea atunci aerul unui loc descoperit, nu consumat. Turiștii mergeau după hartă, se orientau după repere, opreau acolo unde puteau și priveau mai mult decât fotografiau. Unii internauți au remarcat ochelarii dați jos înainte de fotografie, pozițiile sobre, lipsa grabei. Alții au observat calitatea diapozitivelor, culorile bine păstrate și atmosfera de excursie a unei lumi în care fotografia costa timp, film și atenție.
De aici vine emoția. Nu doar din frumusețea drumului. Ci din distanța dintre două Românii. Una în care șoseaua abia se năștea, cu toate costurile ei ascunse; alta în care drumul a devenit simbol turistic, dar și loc al aglomerației, al gunoaielor, al claxoanelor și al improvizațiilor.
Comparația cu Grossglockner, faimosul drum alpin din Austria, apare firesc în discuție. Grossglockner Hochalpenstrasse este administrat ca atracție turistică, cu taxă, program, reguli, parcări, puncte de belvedere și servicii. România are pe Transfăgărășan un potențial uriaș, dar îl tratează de multe ori ca pe un drum național oarecare, pe care fiecare se descurcă cum poate. Ideea unei taxe pentru sectorul alpin revine periodic. Nu ar fi suficientă o barieră și o sumă pusă din pix. Ar trebui întreținere clară, parcări, toalete, pază, salvare montană sprijinită real, informare, camere, limitarea opririlor haotice și sancțiuni pentru hrănirea urșilor.
Taxa, singură, nu civilizează nimic. Poate doar adună bani. Diferența o face ce se întâmplă după ce banii sunt încasați. Dacă Transfăgărășanul ar fi tratat ca produs turistic de mare valoare, nu doar ca șosea de vară, atunci discuția ar avea sens. Altfel, rămâne doar încă o povară pentru șoferi și încă o promisiune fără urme pe asfalt.
În 2026, sectorul alpin al DN7C a fost redeschis circulației după lucrările de deszăpezire și verificare. Ca în fiecare an, accesul depinde de vreme, de starea carosabilului și de riscul de avalanșe sau căderi de pietre. Transfăgărășanul rămâne un drum de sezon, spectaculos tocmai pentru că muntele nu poate fi controlat complet.
La peste 50 de ani de la inaugurare, fotografiile salvate de Azopan nu sunt doar imagini frumoase dintr-o excursie. Sunt un document. Arată cum arăta drumul înainte să devină legendă, înainte să fie trecut prin reclame turistice, emisiuni TV, videoclipuri și milioane de fotografii digitale. Arată un Transfăgărășan mai gol, mai aspru, mai aproape de munte.
Poate de aceea au stârnit atâtea reacții. Nu pentru că oamenii nu au mai văzut serpentine, stânci și lacuri glaciare. Ci pentru că, în acele cadre, România pare prinsă într-un moment rar: după efortul uriaș al construcției, dar înainte de uzura adusă de turismul scăpat din mână.
Transfăgărășanul nu are nevoie doar de admirație. Are nevoie de ordine, întreținere și respect. Drumul a fost construit greu. Ar fi păcat să fie pierdut ușor, sub gunoaie, nepăsare și poze făcute prea aproape de urși.
