Murul fiind o specie cu drajonare puternică, invadează terenul şi împiedică executarea lucrărilor de întreţinere. La amplasarea plantaţiilor se va ţine cont şi de faptul că fructele lui sunt foarte perisabile şi necesită un acces uşor la căile de comunicaţii.
Înainte de înfiinţarea plantaţiei se recomandă, ca premergătoare, prăşitoare fertilizate cu îngrăşăminte organice (20—30 t/ha). Desfundarea se face la 40—50 cm şi este urmată de nivelare, parcelare, pichetare şi săpatul gropilor sau a şanţurilor pentru plantare. Materialul săditor trebuie să aibă : tulpina sănătoasă de 60—80 cm, cu diametrul de 10—12 mm ; mugurii viabili ; rădăcinile bine dezvoltate (cel puţin 10 rădăcini de peste 15 cm).
Plantarea se face toamna sau primăvara devreme în gropi de 30/ 30/30 cm, iar în sol mai puţin afânat la 60/60/60 cm. La conducerea în benzi sau gard fructifer, cu distanţe mici pe rând (40—50 cm), se pot deschide şanţuri adânci de 30 cm. La plantare se dau : 5—6 kg mraniţă, 30 g superfosfat, 15 g sare potasică şi 15 g azotat de amoniu pentru fiecare drajon. La nevoie se udă cu 5—6 1 apă sau se irigă cu 200—300 m3/ha. După plantare se face muşuroirea (sau bilonarea), iar tulpina se scurtează la nivelul bilonului (15—20 cm).
La mur, datorită lungimii mări a tulpinilor, sistemul de susţinere este obligatoriu. În cultură, se utilizează aceleaşi distanţe de plantare, cu următoarele sisteme de susţinere : cultură pe un singur tutore; cultură pe doi tutori; cultură pe spalier cu două sârme (la 1,00 m şi la 1,70 m) ; cultură pe spalier cu ondularea tulpinilor; cultură pe spalier sub formă de evantai
Lucrările solului.
Singurul sistem de întreţinere favorabil este ogorul lucrat, cu excepţia anului întâi, când se poate cultiva pe interval o bandă de 1—2 m cu : fasole, cartofi timpurii, spanac, salată etc. Lucrările solului constau din mai multe cultivări pe interval : toamna la 8—l0 cm, iar în perioada de vegetaţie la 6—7 cm. Pe rând se lucrează cu sapă sau săpăliga. Pentru combaterea buruienilor se pot utiliza şi erbicide ca : „Simazin”-50, 5—8 kg/ha primăvara timpuriu sau „Sima- zin”, 4 kg/ha şi „Devrinol”, 4 kg/ha. Aplicarea erbicidelor se face numai din anul II de cultură, pe rând sau pe toată suprafaţa.
Fertilizarea.
Dacă la plantare s-a făcut o fertilizare bună nu se mai aplică îngrăşăminte până în toamna anului II, când se face o îngrăşare cu 40—50 t/ha gunoi de grajd, 400 kg superfosfat şi 300 kg sare potasică. Azotatul de amoniu, în doză de 200 kg/ha, se aplică fazial : toamna, după căderea frunzelor, primăvara înainte de înflorit şi cu 2— 3 săptămâni înainte de maturarea fructelor. La mur se obţin rezultate bune când azotul se aplică în două reprize : 80 kg/ha azotat de amoniu primăvara devreme şi 40 kg/ha în timpul înfloritului.
Irigarea. Se practică în zone cu precipitaţii mai reduse şi constă în aplicarea a 4—6 udări cu 300—400 m3 apă/ha la o udare.
Tăierile de formare.
La mur tulpina se scurtează la 15—20 cm ; în perioada de vegetaţie, toate tulpinile se dirijează şi se palisează. În anul II se face o tăiere de formare a tufei, iar la cele foarte viguroase se execută şi o tăiere de fructificare. Pe fiecare plantă se lasă două sau trei tulpini bine dezvoltate, care se scurtează la 1,20— 1,30 m şi pe care se aleg două-trei creşteri laterale, care se taie la 20— 25 cm lungime ; celelalte creşteri se elimină de la nivelul solului.
Tăierile de rodire. La mur, în cursul verii anului II, când tulpinile au înălţimea de 60—70 cm, se aleg 6—7 lăstari bine plasaţi şi dezvoltaţi, care se dirijează pe spalier sau pe tutore.
În anul III, din cele 6—7 tulpini alese în vara anului II se reţin patru şi se scurtează la înălţimea impusă de sistemul de conducere. Pe acest principiu se taie an de an. În funcţie de vigoarea tufei, numărul de tulpini de rod poate fi şi de 6—8, respectând criteriul ca tulpinile nou formate să aibă o pondere mai mare faţă de cele de rod cu 20—25%.
Datorită unei fructificări abundente, la mur, apare declinul prematur : se formează puţine tulpini de un an (2—3) foarte groase, cu mult ţesut spongios şi cu sensibilitate mare la ger. În această situaţie lăstarii se scurtează la 20—25 cm (în faza erbacee), din mugurii abia formaţi cresc lăstari laterali (anticipaţi), în număr de 2—4 pe fiecare lăstar.
Pe această cale se obţin pe plantă 6—9 creşteri uniforme cu ţesuturi bine maturate. Tulpinile care au fructificat se elimină numai în primăvara anului următor. În cursul iernii, ele formează ca un „adăpost” pentru tulpinile de un an.Combaterea bolilor şi dăunătorilor se realizează prin tratamente fitosanitare aplicate la avertizare, în perioada de vegetaţie şi de repaus.
Recoltarea fructelor
Maturarea fructelor, la ambele specii, are loc eşalonat şi se realizează în 6—10 reprize : pe parcursul a 20—30 de zile la zmeur şi la soiurile de mur cu coacere timpurie, iar la celelalte soiuri de mur se eşalonează din a doua jumătate a lunii august până la început de octombrie.
Fructele destinate pentru deşert se recoltează manual, direct în ambalajele de transport (de 200—400 g), făcându-se concomitent şi sortarea.
Recoltarea se face dimineaţa, după ce s-a ridicat rouă, sau spre seară, în cazul fructelor pentru consum în stare proaspătă şi pe tot parcursul zilei, la cele pentru industrializare. Fructele pentru industrializare se recoltează în găleţi. După recoltare fructele se prerăcesc la 5—8°C şi se depozitează la 0°C şi la o umiditate de 90%, sau se dau în consum.
Calitatea fructelor destinate consumului în stare proaspătă se obţine până în momentul recoltării, iar după aceea calitatea nu mai poate fi îmbunătăţită (la majoritatea produselor) ci doar menţinută. Produsele trebuie recoltate la maturitatea optimă de recoltare (maturitatea tehnologică) pentru că perioada de păstrare cu menţinerea însuşirilor calitative poate fi mult diminuată dacă recoltarea se face mai devreme sau mai târziu.
Calitatea fructelor este o noţiune complexă, caracterizată prin indicatori multipli specifici în primul rând pentru specia, respectiv soiul de fructe şi, în al doilea rând, pentru stadiul de dezvoltare sau conservare, respectiv vârsta fructului. De la legarea fructului până la moartea fiziologică a acestuia, pot fi deosebite următoarele stadii de evoluţie: imaturitatea; maturarea fiziologică; coacerea; senescenţa; moartea fiziologică.
Imaturitatea, este stadiul de dezvoltare până la maturarea fructelor. O importanţă majoră în acest stadiu de dezvoltare o are analiza chimică a fructului imediat după legarea acestuia. Analiza pune în evidenţă starea fiziologică a fructului şi poate servi ca un mijloc eficient de a prezice calitatea recoltei. În această fază, indicatorii de calitate servesc la corecţiile probabile referitoare la nutriţie şi boli, aplicabile în condiţiile locale de management.
Maturarea fiziologică corespunde momentului în care fructele şi-au desăvârşit dezvoltarea, în condiţiile unei viteze de creştere lente. Parţial (aproape total), acest stadiu se desăvârşeşte în timp ce fructul rămâne legat fiziologic de lăstar. Maturarea fiziologică este influenţată de o multitudine de factori de natură genetică, climatică şi de management. Identificarea acestor factori şi măsurile pentru optimizarea efectului acestor factori asupra calităţii fructelor au o contribuţie importantă asupra mărimii producţiei şi a capacităţii fructelor de a fi păstrate.
Coacerea corespunde momentului în care fructul atinge vârful conţinutului de arome, gust, suculenţă, textură şi este gata de a fi consumat. Coacerea şi maturitatea fiziologică nu sunt unul şi acelaşi proces, ci doar faze care se interferă la o graniţă mobilă, stabilită în funcţie de condiţiile locale şi destinaţia imediată a fructului. Coacerea este însoţită de transformări multiple, a căror analiză permite identificarea fazelor incipiente ale coacerii şi disocierea acestora de fazele finale ale maturării fiziologice. Sub acest aspect, analiza procesului de coacere pe baza indicatorilor de calitate are o importanţă covârşitoare, atât asupra separării producţiei pe categorii calitative, cât şi asupra procesului de conservare în diverse forme şi pe diferite perioade de timp.
Senescenţa este stadiul final al dezvoltării, când fructul s-a copt şi începe procesul de degradare. În timpul senescenţei, calitatea fructului, ca textură, culoare şi aromă, se schimbă dramatic. Membranele celulare şi peretele celulelor se deteriorează, iar înmuierea fructului devine aspectul fundamental vizibil. Totuşi, în această fază, noi enzime şi metabolite se mai formează în fruct, însă celula se degradează şi se necrozează.
Moartea fiziologică este stadiul în care toate procesele fiziologice încetează, iar putrezirea continuă ca efect al mediului ambiant.
În fiecare din aceste stadii, datorită proceselor fiziologice care au loc în fruct, se utilizează indicatori de calitate specifici, ale căror limite de variaţie depind de specia/soiul fructului, sau indicatori nespecifici, ale căror limite de variaţie depind de stadiul de dezvoltare pentru aceeaşi specie/soi de fruct.
