Străvechea sărbătoare a primăverii a fost mult timp un al doilea An Nou. Europenii au sărbătorit, în epoci diferite, Anul Nou, fie în preajma Solstițiului de Iarnă (cel mai vechi, pe care-l numin Crăciun, pe care l-am moștenit și peste care s-a așezat, în parte, Nașterea lui Iisus Hristos), fie în preajma Echinocțiului de Primăvară (mai recent, de vreme ce e legat de anul agricol, și, probabil, împrumutat de la popoarele Orientului Apropiat, peste care s-a așezat Paștele), fie în preajma Echinocțiului de Toamnă (Anul Nou Celtic, ale cărui amintiri le putem găsi și în Sâmedrul românilor). Toate trei sunt,de fapt, una și aceeași mare sărbătoare: sărbătoarea renașterii soarelui/lumii, a renașterii Zeului/Zeiței, în unele locuri și epoci, a renașterii timpului, și, întotdeauna, a întoarcerii la viață, în lumea de sub soare, a celor trecuți dincolo.
Știm că, pretutindeni, în vechea Europă și în Orientul Mijlociu exista un festival al renașterii naturii, în preajma echinocțiului de primăvară, poate la fel de vechi ca și cel al re-învierii Soarelui, în preajma solstițiului de iarnă.
La început, probabil, “Festivalul Primăverii” era un al doilea An Nou, un An Nou de primăvară, o sărbătoare a fertilității.
Baba Dochia, personaj tradiţional care îşi are originea în vechiul cult al Marii Mame, “Ziua Mamei”, fiind o sărbătoare închinată Mamei Mari (Terra Mater) și tuturor mamelor din lume, sub aspectul ei, femeie, ca mamă, este dătătoare de viață veșnică simbolizând fertilitatea eternă. Dochia este o prezenţă de păstoriţă străveche a Matriarhatului acestui spațiu mioritic, de când e lumea lume şi are diverse nume precum: Marta, MartiNika, Marţolea, Matronallia, Odochia, Dokia, Babele, Vântoasele etc, prezentă în Patriarhat ca MărţişOr, Mărţiguş, Marţ, Mâţişor, Marte-Zeu. Baba Dochia simbolizează unul dintre cele mai importante personaje din mitologia românească.
Cuvântul „Mărțișor” este numele popular al lunii Martie, prima lună din Anul Nou Agrar, care în vechime purta numele de Baba Dochia sau Baba Marta (cum mai este numită în Basarabia şi Muntenia).
La geto-daci Anul Nou Agrar începea la 1 Martie, cu Zilele Babelor, înţeleptele lumii matriarhale ce țineau până la 9 Martie, urmate de 9 zile ale Moşilor. Babele erau considerate femei știutoare, inițiate, specialiste în domeniul practicilor divinatorii. Există și o toponimie a Babelor, a strămoașelor și moașelor mitice, considerate un fel de divinități meteorologice, active la începutul Primăverii. În aceste 9 zile ale lui Martie este vremea în care fiecare român iși alege o babă pentru a afla cum îi va fi sufletul și norocul până la sosirea babelor din anul următor. Astfel, zilele luminoase, însorite sunt aducătoare de fericire, noroc și belsug, în timp ce vremea rece, cu ploi și ninsori înseamna lacrimi, necazuri, sărăcie, neîmpliniri.
Cu timpul, după dezvoltarea agriculturii, în Orientul Mijlociu, Anul Nou s-a mutat, de la solstițiul de iarnă, la echinocțiul de primăvară. O urmare a acestei schimbări a fost faptul că, în vechea Romă, Anul Nou s-a celebrat, o vreme, la 1 martie: un împrumut de la colonii veniți din Orient și stabiliți în Peninsulă.
Deși acest An Nou de Primăvară a existat în lumea romană doar câteva secole, mai precis de la începuturile Romei până la reforma calendarului din anul 44 î. Hr., el a lăsat urme de neșters în credințele și obiceiurile europenilor.
Martie (Mens Martius – luna zeului Marte) era prima luna a anului, an care avea pe atunci doar zece luni. Aprilie poartă numele de Prier, adică prieşte semănăturilor. Astfel se explică numele lunilor septembrie (luna a șaptea), octombrie (a opta), noiembrie (a noua), decembrie (a zecea). După reforma calendaristică din timpul lui Iulius Caesar, data anului nou a fost mutată la 1 ianuarie. Anul Nou a fost serbat pe 1 Martie pana la inceputul secolului al XVIII-lea.
Aceste amintiri ale Anului Nou de Primăvară, dar și rămășițele marii sărbători a fertilității, din preajma echinocțiului de primăvară, din care, de altfel, s-a născut, se pot recunoaște în sărbătorile noastre populare, ale noastre, ale europenilor, sărbători care se întind de pe la mijlocul lui februarie până la Paște, adică cam cât ține Postul Mare.
PAŞTELE: NUMELE SUB CARE SE ASCUNDE CULTUL FERTILITĂŢII
Deşi în creştinătate Paştele este cunoscut ca sărbătoare a învierii lui Cristos, acesta îşi are de fapt originea în religia antică. Dar de ce se folosesc de Paşte iepuri şi ouă? Ouăle „erau simboluri bine-cunoscute ale unei vieţi noi şi ale învierii“, se spune în Encyclopedia Britannica, în timp ce iepurele a fost considerat mult timp simbolul fertilităţii. Aşadar, Paştele este, de fapt, un ritual al fertilităţii, ascuns cu stângăcie sub numele de sărbătoare a învierii lui Cristos. “Învierea Domnului”/”Paștele” a făcut uitate serbări asemănătoare ale unor mari zei ai vegetației și, desigur, ai rodirii care, la începuturi, au fost tot personificări ale Soarelui: Marte în Italia și Dionysos în Grecia.
Întorcându-ne la Anul Nou de Primăvară, simbolismul lui era nu “Învierea Soarelui”, ca la Anul Nou de Iarnă, ci “Căsătoria Sacră”, hierogamia, Zeului Cer (o ipostază a zeului Soare) cu Zeița Glie.
Și Mitra, este o străveche hiper-divinitate a cerului în care s-au contopit, în timp: Tesub-Hadad, marele zeu hittit al furtunii și al fertilității, zeul pansemitic Baal sau Ahura Mazda al perșilor, Zeus al grecilor și, desigur, Iuppiter al romanilor… toți fiind ipostaze ale Marelui Zeu. Iar misteriile, care n-au fost altceva, la început, decât rituri ale primăverii, reprezintă moartea și învierea simbolică a mistului (candidatul la inițiere), renașterea lui spirituală și promisiunea unei nemuriri preafericite.
Întorcându-ne la Marte și Dionysos, trebuie să notăm că ei sunt cei doi mari zei solari ai vegetației și rodirii celebrați, în Europa, la Anul Nou de Primăvară.
Marte este, în vechea Italie, întruchiparea Soarelui la echinocțiul de primăvară.
Cu mult timp înainte de a deveni zeul războiului, el era „Soarele tânăr”, în plină putere fecundatoare, „un zeu italic al naturii,al primăverii, al câmpurilor și al pășunilor” (At. Marienescu), un zeu al rodirii și al belșugului, al înmulțirii grânelor și animalelor.
Principiul virilității însuși. Cel puțin asta credea Varro care ne spune că numele Mars vine din mar, viril:
„Mars ab eo, quod maribus in bello praeest,aut quod Sabinis acceptus ibi est Mamers”
„Marte s-a numit de la mar, pentru că, la război, el îi conduce pe bărbați (maribus) sau, poate, pentru că, la Sabini, el se numea Mamers”. (De lingua latina, V, 73).
De altfel, romanii credeau că Faunus și Silvanus erau doar alte nume ale lui Mars.
Și, să nu uităm că există o legătură strânsă între arme și uneltele agricole care s-au născut… din arme.
Și totuși, în vechiul calendar roman, luna martie, începutul anului/Anul Nou, era împărțită între Marele Zeu (ca Marte și ca Iuppiter) și Marea Zeiță (ca Iunona și Cybele).
De pildă, pe 1 martie cădeau Matronaliile (Matronalia) sau sărbătoarea matroanelor, adică a soțiilor și a mamelor de familie (mater familias), o sărbătoare dedicată Iunonei Lucina și Matrona, în ipostaza ei de zeiță a căsătoriei , a nașterii și a mamelor: Lucina este „cea care aduce nou-născutul la lumină” (lucinus vine din lux, lumină), dar și zeița luminii noi, iar Matrona este ocrotitoarea mamelor (matrona vine din mater, mamă).
S-ar putea spune că Iunona împărțea ziua Anului Nou, 1 martie, cu Marte, ca una care era mama lui Marte. Totuși, faptul că prima zi a anului era și ziua ei nu este decât o dovadă că ea este una din ipostazele Marii Zeițe celebrată la începutul anului.
Matronalia ne arată că singura funcție care-i mai rămăsese acestei Mari Mame, în mintea romanilor, era aceea de apărătoare a femeilor. Iar faptul că era mama lui Marte, ne arată un ascendent asupra celui mai viril zeu roman.
Să spunem, în treacăt, că Matronalia era o sărbătoare a soților și a căsătoriei.
Tot pe 1 martie, adică în prima zi a Anului Nou roman, se reînnoia focul pe altarul Vestei, zeița vetrei, și ea, un alt chip al Marii Mame.
Pe 7 martie era sărbătorit Iuppiter ca Vejovis. Și el și Marte erau întruchipări ale Soarelui tânăr, de primăvară.
În cultura noastră, la 1 martie există obiceiul ca feciorii să ofere fetelor un şnur împletit din două culori: alb şi roşu. La sfârşitul lunii aceste şnururi sunt agăţate şi în zilele noastre în ramurile pomilor roditori.
Tradiţia mărţişorului, regăsită la noi, la români, şi la vecinii bulgari, face parte din ritualurile consacrate renaşterii naturii: firele răsucite simbolizau, în vechile credinţe, funia anului cu cele 365 de zile, toarsă în fuior de către Baba Dochia în timp ce urcă pe munte cu oile. Simbolic, cele două culori – alb şi roşu – reprezentau iarna şi vara, natura adormită şi natura renăscută. Ca în orice moment de cumpănă, de schimbare, şi trecerea dintre jumătatea rece şi cea caldă a anului este pândită, în credinţele populare, de duhuri rele, care trebuie alungate prin gesturi şi obiecte ritualice. Or, asta reprezenta mărţişorul: triumful soarelui, al vieţii, al sănătăţii şi norocului asupra întunericului. Cu acest gând legau mamele la mâna sau la gâtul copiilor, în dimineaţa de 1 martie, şnurul bicolor, împletit chiar de ele, din lână, şi de care atârnau nu o amuletă fără valoare, ca în zilele noastre, ci un ban de argint, pentru ca micuţii să fie sănătoşi şi curaţi ca argintul, roşii la faţă (semn al vitalităţii şi voioşiei) şi norocoşi. Fetele îşi atârnau firul împletit la gât, ca să nu le ardă soarele vara, când ieşeau la secerat sau la alte munci ale câmpului. Puterea magică a mărţişorului era consfinţită de zicala:
“Cine poartă mărţişoare/ Nu va fi pârlit de soare”.
Baba Dochia moare şi renaşte simbolic în cele 9 zile ale sale (în Muntenia sunt 12 zile) de la începutul lunii Martie. Iar această celebră babă nu ar fi altceva decât ilustrarea simbolică a Timpului care se naşte, curge şi moare cu o ciclicitate stabilită cândva, demult, după ritmul lunii. Nu întâmplător, altădată, mărţişoarele se puneau la apariţia pe cer a Craiului Nou (lunii noi). Fiind în legătură cu pământul, Dochia are legătură directă şi cu negrul, cealaltă culoare a mărţişorului arhaic care reprezintă pământul roditor.
Calendarul pastoral este împărțit în două anotimpuri (Anotimp = An + Timp): Iarna (Alb-frig) şi Vara (Roșu-căldură).
– Iarna – (Decembrie – Undrea, Indrea, sau Andrea cap de iarnă) – începutul “Timpului Friguros”, patronată de Sâmedru, reprezentare mitică ce desfrunzește codrul. Indrea sau Andrea cap de iarnă marchează trecerea de la lumină la întuneric. Sărbătorile de la sfârşitul lunii Noiembrie şi începutul lunii Decembrie (Filipii de Toamnă, Filipul cel Mare, Ovidenia, Sântandrei sau Indrea, Moş Niculaie) formează un scenariu ritual de înnoire a timpului. “Filipii de Toamnă” marchează trecerea de la vară la iarnă, de la lumină la întuneric, se deschid cerurile, pentru că acum se întâlnesc cele văzute, cu cele nevăzute, se înnoiește timpul, moare Haosul și se naște Armonia din Om și din Univers. Este sfârşitul Anului Agrar. “Noul An” anunță venirea Iernii, a altui TIMP. Moare VARA și se naște IARNA.
– Vara – (Martie – Mărțișor, Germinar sau Făurel) – începutul “Timpului Călduros”, patronată de Sângiorz, care înfrunzește codrul. Aprilie – Prier vine de la primăvară, deoarece în această lună, primăvara şi-a intrat pe deplin în drepturi. În tradiția românească populară, luna Martie se numește: Mărțișor, Germinar sau Făurel. În luna martie începe aratul, semănatul, se curăță livezile și grădinile, se scot stupii de la iernat și se „retează” fagurii de miere utilizați ca leac în medicina populară. Este începutul Anului Agrar. “Anul agrar începea la 1 martie, cu scoaterea primului plug la arat pe data de 9 martie. Obiceiul presupunea o serie întreagă de practici. Când bărbatul pleca la arat, gospodina casei stropea cu agheazmă atelajul, boii sau spărgea un ou în faţa boilor înjugaţi, care, uneori, purtau la jug colacul făcut în ajun de Crăciun. Când se ajungea pe câmp, la arat, acest colac ritual era luat de la jug, gospodarul îl rupea, o parte o mânca el, o parte era fărâmiţată şi pusă în sămânţa care urma să fie dată în brazdă şi o parte era pusă chiar în hrana animalelor, ca să fie sănătoase tot anul“, explică etnograful Angela Paveliuc Olariu. Și acum “Noul An” anunță venirea Verii, a altui TIMP. Moare IARNA și se naște VARA.
