Peste o mie de cetățeni români și bulgari au primit decizii de retragere a ajutoarelor sociale și ordine de părăsire a teritoriului unui stat UE. Sute dintre ei au fost deja deportați. Motivul invocat: nu îndeplineau condițiile legale de ședere.
Autoritățile locale din mai multe orașe mari au declanșat controale extinse care vizau persoane fără loc de muncă stabil, fără venituri proprii demonstrabile și fără capacitatea de a se întreține independent. Presiunile bugetare ridicate la nivelul administrațiilor locale au accelerat ritmul acestor verificări.
Ce spune legislația europeană despre dreptul de ședere
Cadrul legal care stă la baza acestor decizii nu este nou și nici nu a apărut din senin. Directiva europeană privind libera circulație — 2004/38/CE — prevede explicit că un cetățean UE are drept de ședere într-un alt stat membru doar dacă muncește, caută activ un loc de muncă sau dispune de resurse financiare suficiente pentru a nu deveni o povară pentru sistemul de asistență socială al țării gazdă. Cu alte cuvinte, simpla prezență pe teritoriul unui stat nu garantează și dreptul la beneficii sociale. Statele membre au dreptul — și, după cum vedem, și voința — să aplice această regulă.
Aici intervine partea importantă. Aplicarea directivei nu e automată: presupune verificări individuale, proceduri administrative clare și, teoretic, posibilitatea persoanei vizate de a contesta decizia. Dar când vine vorba de sute sau mii de dosare, riscul ca nuanțele să dispară este real.
Autoritățile resping acuzațiile de discriminare, organizațiile de drepturi atacă măsurile
Autoritățile implicate au transmis că măsurile nu vizează o anumită naționalitate. Oficial, scopul declarat este prevenirea abuzurilor din sistemul de asistență socială și aplicarea strictă a legislației. „Cetățenii europeni au drept de ședere doar dacă muncesc, caută activ un loc de muncă sau dispun de resurse financiare suficiente pentru a se întreține fără sprijin social”, au subliniat oficialii.
Organizațiile pentru drepturile omului au reacționat imediat. Criticii susțin că în practică măsurile lovesc în primul rând persoanele vulnerabile — cele care nu au reușit să se integreze pe piața muncii, nu neapărat pentru că au refuzat, ci pentru că barierele lingvistice, discriminarea sau lipsa calificărilor recunoscute le-au blocat accesul. Diferența dintre un „abuzator al sistemului” și un om prins într-un cerc al sărăciei e uneori mai fină decât arată un dosar administrativ.
Ce urmează: extinderea campaniilor și întrebările fără răspuns
Și mai e ceva. Deportarea unui cetățean UE nu funcționează ca expulzarea unui cetățean non-european. Procedura e mai complicată, contestabilă juridic și, în unele cazuri, reversibilă. Autoritățile au indicat că, dacă fenomenul continuă, măsurile vor fi extinse și în alte orașe — ceea ce înseamnă că ne aflăm la începutul unui proces, nu la capătul lui. Numărul de o mie nu e un plafon.
Aplicarea legii e legitimă. Dar aplicarea ei în grăbite campanii de control, fără mecanisme transparente de contestare și fără sprijin real pentru reintegrare, riscă să rezolve o problemă bugetară pe termen scurt și să producă probleme sociale și juridice pe termen lung. Întrebarea nu e dacă legea permite deportarea românilor și bulgarilor fără venituri — o permite. Întrebarea e dacă statele care o aplică au și capacitatea administrativă să o facă corect, caz cu caz, nu în valuri.
