Primăvara, înainte ca grădinile să se umple de legume, apar urzicile. Cresc la margine de pădure, pe lângă garduri sau pe terenuri umede. Mulți le ocolesc din cauza înțepăturii, dar în multe gospodării ele au fost ani la rând primul semn că iarna s-a terminat.
În multe sate, culesul urzicilor era aproape un ritual de început de martie. Femeile știau locurile unde apar primele frunze fragede. Mergeau dimineața devreme și se întorceau cu traista plină. În bucătărie urma partea cunoscută de toți: opărirea frunzelor, frecate apoi cu puțin mălai, sare și usturoi verde. Se puneau la foc cu puțin ulei și un praf de făină până se lega o ciulama verde, mâncată cu mămăligă sau ouă ochiuri. Copiii strâmbau din nas la început, dar după câteva linguri farfuriile rămâneau goale.
În spatele acestor obiceiuri stă și explicația medicală. După iarnă, când alimentația era săracă în verdețuri, urzica aducea în organism o cantitate mare de substanțe nutritive. Planta conține fier, magneziu, calciu, potasiu, vitaminele A, C și K, dar și compuși vegetali care ajută metabolismul.
Specialiștii spun că urzica are efect remineralizant și tonic. Tocmai de aceea a fost folosită mult timp în cazuri de anemie sau oboseală accentuată. Consumul de urzici sau de ceai din frunze tinere poate contribui la refacerea nivelului de fier și la stimularea producției de globule roșii.
Unele cercetări moderne arată că extractele din urzică pot influența și metabolismul zahărului din sânge. De aceea planta este studiată în legătură cu diabetul de tip 2. În practică, ceaiul sau sucul de urzică este uneori folosit ca adjuvant pentru menținerea glicemiei în limite normale, dar nu înlocuiește tratamentul prescris de medic.
Urzica are și proprietăți antiinflamatoare ușoare. În medicina populară, frunzele opărite și transformate într-o pastă erau aplicate pe zone dureroase, în special la nivelul articulațiilor. Compresele cu infuzie de urzică sunt folosite și astăzi pentru calmarea iritațiilor pielii sau pentru a grăbi vindecarea unor răni superficiale.
Planta este apreciată și pentru efectele asupra circulației și tensiunii arteriale. Infuzia din frunze tinere este consumată în unele cazuri de hipertensiune ușoară sau alergii sezoniere, datorită conținutului de antioxidanți și flavonoide.
În bucătărie, urzicile pot fi preparate în mai multe feluri. Cea mai simplă variantă rămâne cea tradițională: urzici opărite, tocate și gătite cu usturoi, ceapă sau făină pentru a se lega sosul. Se folosesc și în supe, ciorbe sau plăcinte de primăvară. Important este ca frunzele să fie culese tinere, înainte ca planta să îmbătrânească și să devină fibroasă.
Planta este folosită și în cosmetica tradițională. Infuziile concentrate din frunze sunt utilizate pentru clătirea părului, deoarece pot reduce excesul de sebum și mătreața. Extractele din urzică se găsesc astăzi în numeroase șampoane și loțiuni pentru scalp.
În unele zone, urzica era considerată un ajutor pentru femeile după naștere, deoarece era asociată cu refacerea organismului și stimularea lactației. De asemenea, ceaiul din frunze este consumat uneori pentru a susține tonusul în perioada menopauzei sau în timpul menstruației.
Dincolo de toate explicațiile medicale, urzica rămâne una dintre cele mai simple plante ale primăverii. Crește spontan, fără să fie cultivată, și apare exact când organismul are nevoie de verdețuri proaspete.
Când apar primele urzici, majoritatea oamenilor le folosesc pentru mâncarea clasică cu usturoi. Dar planta are mai multe întrebuințări decât se spune de obicei. În multe gospodării vechi, urzica era folosită atât în bucătărie, cât și în grădină sau pentru sănătate.
Un lucru mai puțin cunoscut este că urzica poate fi folosită și crudă, dacă frunzele sunt foarte tinere. După ce sunt zdrobite ușor sau frecate între palme, perișorii care înțeapă își pierd efectul. Frunzele se pot adăuga în salate de primăvară, alături de ceapă verde, ridichi sau leurdă. Gustul este ușor vegetal, apropiat de spanac.
În unele zone din Transilvania se face și o supă limpede de urzici. Frunzele opărite se toacă fin și se pun într-o oală cu ceapă călită, morcov ras și puțin orez. Se fierb câteva minute, iar la final se adaugă usturoi și puțin borș sau zeamă de lămâie. Rezultatul este o supă ușoară, consumată mai ales după iarnă.
Există și o rețetă veche de omletă cu urzici. Frunzele se opăresc, se scurg bine și se toacă. Se călesc câteva minute cu ceapă verde și apoi se adaugă ouă bătute. Se lasă la foc mic până se leagă. Este o variantă rapidă de prânz, bogată în fier și proteine.
Urzica poate fi folosită și la plăcinte. Frunzele opărite se amestecă cu brânză de vaci, mărar și ou. Compoziția se pune în foi subțiri de plăcintă și se coace la cuptor. În unele sate, această plăcintă se făcea la începutul primăverii, când încă nu erau multe verdețuri disponibile.
O rețetă mai puțin cunoscută este pesto-ul de urzici. Frunzele tinere opărite se mixează cu usturoi, nuci sau semințe de floarea-soarelui, ulei și puțină sare. Se obține o pastă verde care poate fi folosită pe pâine sau în paste.
Urzica se poate conserva și pentru restul anului. Frunzele opărite se pot congela în porții mici. În unele gospodării, se uscau frunzele la umbră și se păstrau pentru ceai. Ceaiul din urzică era folosit în special primăvara și toamna.
Planta are și utilizări în grădinărit. Mulți grădinari fac macerat de urzică, un îngrășământ natural pentru legume. Se pun aproximativ un kilogram de urzici într-o găleată cu apă și se lasă la fermentat câteva zile. Lichidul rezultat se diluează și se folosește la udarea plantelor. Este bogat în azot și ajută la dezvoltarea frunzelor.
Același macerat este folosit și ca repelent natural pentru anumite insecte. Stropirea plantelor cu soluție diluată poate reduce apariția afidelor sau a altor dăunători.
Un alt lucru mai puțin știut este că urzica era folosită în trecut și pentru fibre textile. Din tulpinile plantei se obțineau fibre rezistente, asemănătoare cu inul. În unele regiuni din Europa, înainte de apariția bumbacului ieftin, urzica era folosită la țesături.
În bucătărie, regula principală este ca urzicile să fie culese tinere. După ce planta crește și începe să formeze tulpini tari, frunzele devin fibroase și mai puțin plăcute la gust. Cele mai bune sunt cele din martie și aprilie.
Pentru cules, de obicei se folosesc mănuși sau o foarfecă. După opărire, perișorii care provoacă usturimea dispar complet, iar planta devine sigură pentru consum.
În fiecare an, când apar primele frunze, în multe gospodării se repetă același gest vechi: cineva merge pe marginea câmpului, culege o traistă de urzici și le pune pe foc. Așa începe, de fapt, primăvara în farfurie.
