Dorinta de a obține material săditor dintr-un tufiş productiv de coacăz este firească, mai ales atunci când acesta dă roade mari, cu boabe mari și gustoase. Mulți grădinari aflați la început evită această procedură de teamă că este complicată sau că nu vor reuși. În realitate, marcotajul este unul dintre cele mai simple și sigure moduri de a înmulți coacăzul, fie el negru, roșu, alb sau auriu.
Metoda constă în a stimula formarea de rădăcini și lăstari noi pe ramuri, fără a le separa imediat de planta-mamă. Astfel, fragmentele de tulpină primesc hrănire în continuare, până când dezvoltă un sistem radicular propriu și pot fi transplantate.
Primăvara este perioada ideală pentru înrădăcinarea marcotelor. Atunci plantele pornesc puternic în vegetație și procesele de formare a rădăcinilor sunt accelerate. În zonele de câmpie, lucrările pot începe în aprilie, iar în cele mai răcoroase, abia în mai, înainte de desfacerea completă a mugurilor. Deși unii recomandă și înmulțirea de vară sau de toamnă, rezultatele cele mai bune apar în lunile de primăvară.
Alegerea tufei-mamă este decisivă. Doar un exemplar viguros, sănătos, cu rod abundent, poate oferi butași de calitate. Nu are rost să se lucreze cu tufe bătrâne sau bolnave, pentru că se transmit problemele și noilor plante. Vârsta ideală a tufei-mamă este de 3–5 ani, când aceasta se află la apogeul puterii de creștere și de fructificare.
Pregătirea terenului începe tot primăvara. În jurul tufei se administrează două găleți de compost sau gunoi bine descompus, se sapă și se afânează solul, iar apoi se adaugă un îngrășământ complex, de tipul celor pentru grădină în perioada de vegetație. Pământul se nivelează, astfel încât ramurile ce vor fi culcate să poată intra în contact strâns cu solul.
Există mai multe tehnici de marcotaj. Cea mai folosită este marcotajul orizontal. Ramurile tinere, sănătoase, de unu–trei ani, flexibile, se apleacă spre sol, se prind cu agrafe sau crenguțe în formă de cârlig și se acoperă parțial cu pământ afânat. Doar vârful trebuie să rămână la suprafață, orientat vertical. În câteva săptămâni, din mugurii acoperiți vor răsări lăstari noi. Când aceștia ating circa 12 cm, se mușuroiesc cu pământ umed sau mraniță, iar operațiunea se repetă după două–trei săptămâni. Astfel, fiecare nod acoperit formează rădăcini și se obțin mai mulți puieți dintr-o singură ramură.
O variantă este marcotajul vertical. Primăvara, o ramură sănătoasă se scurtează drastic, lăsând 5–7 cm deasupra solului. Din mugurii rămași apar lăstari noi. Pe măsură ce aceștia cresc, se acoperă treptat cu pământ umed, menținând doar vârfurile verzi la suprafață. Până la toamnă, baza lăstarilor dezvoltă rădăcini, iar toamna târziu sau primăvara următoare, aceștia pot fi separați și replantați.
Marcotajul arcuit este la fel de simplu. O ramură tânără se îndoaie în formă de arc, se fixează într-o mică gropiță și se acoperă cu pământ, lăsând vârful afară. Acesta se leagă de un țăruș pentru a crește vertical. Punctul acoperit formează rădăcini, iar primăvara următoare, noul puiet poate fi mutat pe loc definitiv.
Pe toată perioada verii, marcotele trebuie îngrijite atent. Pământul se afânează cu grijă, pentru a nu rupe noile rădăcini, se plivesc buruienile și se udă regulat. Fiind la început, rădăcinile sunt scurte și nu pot extrage apa din straturile adânci. Fără irigare constantă, plantele tinere se pot usca.
Până în septembrie, puieții obținuți prin marcotaj orizontal sau vertical dezvoltă deja un sistem radicular bine format. Aceștia pot fi tăiați de la planta-mamă cu un foarfece bine ascuțit și dezinfectat. În zonele cu ierni blânde, ei pot fi mutați direct pe locul definitiv. În regiunile mai reci, se recomandă ca transplantarea să se facă abia primăvara următoare. În acest caz, puieții se pot lăsa peste iarnă lângă planta-mamă sau într-o „școală” de plante, un spațiu temporar pentru întărire.
Pentru plantarea definitivă, solul trebuie pregătit cu grijă. Se sapă gropi late de 50 cm și adânci de 60 cm, la distanțe de 1,5–2 m între tufe. Pe fund se așază un strat de drenaj, mai ales pe solurile grele, apoi se adaugă un amestec de compost bine descompus, superfosfat și sulfat de potasiu, iar la nevoie și cenușă pentru reducerea acidității. La plantare, puieții se introduc la 5–8 cm mai adânc decât au crescut înainte, înclinați la 45°. Vârful orientat spre nord va stimula creșterea uniformă a tufei, care va tinde spre sud, către lumină.
Pe lângă marcotaj, smochinele, coacăzele sau agrișele pot fi înmulțite și prin butași sau prin divizarea tufei. Totuși, marcotajul rămâne cea mai sigură metodă, pentru că legătura cu planta-mamă menține mlădița hrănită până își formează propriul sistem radicular. Butașii pot eșua dacă nu au umiditate constantă sau dacă sunt expuși la soare prea puternic. Divizarea tufei, deși rapidă, e riscantă pentru că poate slăbi planta-mamă și uneori afectează ambele părți.
O greșeală frecventă la marcotaj este îngroparea vârfurilor complet sub pământ. Ele trebuie să rămână vizibile, pentru a se transforma în viitoare ramuri. La fel de des se uită menținerea umidității: dacă solul se usucă, rădăcinile abia formate pier și întreaga muncă e compromisă. O altă problemă apare când se aleg plante-mamă prea bătrâne. Ele dau lăstari mai slabi, greu de prins și predispuși la boli.
În România, perioada optimă pentru marcotaj depinde de zonă. În sud și vest, lucrările pot începe chiar de la sfârșitul lunii martie, imediat după topirea zăpezii. În zonele de deal și nord, momentul sigur este aprilie, după ce pământul s-a încălzit și riscul de înghețuri târzii a scăzut.
După separare, puieții nu trebuie forțați să rodească imediat. În primul an au nevoie mai ales de apă, fertilizare ușoară și protecție împotriva buruienilor. Un strat subțire de mulci îi ajută să păstreze umiditatea, iar un strop de îngrășământ natural pe bază de compost le accelerează creșterea. Dacă sunt plantați la loc definitiv în toamnă, e bine să fie protejați cu frunze uscate sau paie, pentru ca iarna să nu le afecteze rădăcinile tinere.
Astfel, marcotajul nu este doar o metodă ieftină și simplă, ci și una adaptată perfect la condițiile locale, iar respectarea acestor reguli transformă o singură tufă într-o mică plantație productivă.
Înmulțirea coacăzului prin marcotaj rămâne una dintre metodele cele mai sigure și economice pentru grădinari. Avantajul major este că noile plante primesc permanent hrană de la tufa-mamă, până în momentul separării, ceea ce le conferă vigoare și o rată mare de prindere. Rezultatul este o plantație de coacăz sănătoasă, uniformă și productivă, obținută fără cheltuieli mari, dar cu respectarea câtorva reguli simple.