Pretenţiile plantelor floricole faţă de temperatură

Temperatura ca şi lumina influenţează principalele procese biochimice şi fiziologice reflectate în creşterea şi dezvoltarea plantelor.

Cerinţele plantelor floricole diferă în funcţie de specie, locul de origine, de fenofază, succesiunea zilelor şi nopţilor, succesiunea anotimpurilor, nivelul celorlalţi factori de mediu.

În funcţie de locul de origine, plantelor le este imprimată o anumită exigenţă faţă de temperatură, ele se grupează în următoarele categorii:

  • termofile (megaterme)– pretenţioase la temperatură, care provin din zonele calde ale globului şi care necesită temperaturi optime de creştere şi dezvoltare de peste 200C; aceste specii sunt sensibile şi la variaţii mari de temperatură, Ex: speciile de orhidee tropicale, ferigile de seră caldă, palmierii;
  • mezoterme– plante care necesită temperaturi optime de 15 – 200C şi care sunt adaptate la oscilaţii termice mai mari, Ex: Anthurium sp., specii cu frunze policrome: Codiaeum, unele specii de orhidee;
  • microterme– plante cu capacitate mare de adaptabilitate, optim termic 0 – 150C, se întâlnesc în condiţii de culturi neprotejate sau pentru culturi forţate;
  • hechistoterme– plante care provin din zonele alpine sau zonele apropiate cercului polar care necesită temperaturi sub 100

Pretenţiile plantelor floricole faţă de temperatură se manifestă în funcţie de fenofază şi de asemenea importantă este reacţia la termoperioadă, respectiv la termoperiodismul diurn şi sezonier, şi de asemenea regimul specific de temperatură cu succesiunea zilelor sau a anotimpurilor.

Multe dintre speciile floricole pentru a înflori necesită o aşa numită fază de inducţie florală realizată prin parcurgerea unei perioade cu temperaturi scăzute, urmată de o perioadă cu temperaturi ridicate sau normale.

Inducţia florală determinată de temperaturi scăzute se mai numeşte şi vernalizare.

Temperaturile care determină vernalizarea sunt în funcţie de specie, variază între – 8 – 90C până la 8 – 9 – 100C.

Perioada de vernalizare poate dura de la câteva zile la câteva săptămâni, reacţia la termoperiodism este o însuşire determinată genetic şi este în egală măsură un rezultat al selecţiei şi adaptării plantelor.

Reacţia la termoperiodism şi la fotoperiodism explică de ce soiurile care provin din zonele nordice adaptate la temperaturi scăzute şi zile lungi înfloresc mai târziu, iar cele care provin din zonele sudice şi cu zile mai scurte înfloresc mai timpuriu.

Variaţia diurnă a temperaturilor influenţează procesele fiziologice ale plantei, prin urmare şi cerinţele faţă de temperatură.

În timpul zilei funcţiile plantei sunt activate, respectiv fotosinteza este mai intensă şi ca atare este nevoie de temperaturi mai ridicate, invers în timpul nopţii.

Variaţiile diurne ale temperaturii au influenţă asupra înfloririi, în sensul că la cactuşi înflorirea este favorizată de diferenţe termice mai mari între zi şi noapte iar îngroşarea rădăcinilor tuberizate la Dahlia este mai evidentă în condiţiile în care diferenţele termice dintre zi şi noapte sunt mai accentuate.

Variaţia sezonieră a temperaturii se reflectă în faptul că nevoia de căldură a plantelor este mai redusă în timpul iernii, 16 – 180C pentru plantele din zonele tropicale,

8 – 100C pentru plantele din zonele temperate.

Pentru multe dintre speciile floricole variaţia sezonieră a temperaturii este importantă în diferenţierea florală a mugurilor şi în perioada de înflorire, Ex: unele bulboase: lalele, zambile, narcise – repaosul bulbilor are loc vara la temperaturi ridicate după care bulbii au nevoie de o perioadă de frig pentru a fi capabile să-şi dezvolte florile, iniţiate în condiţii de căldură.

La plantele floricole este necesar ca în cazul celor ţinute în spaţii protejate, temperatura în timpul iernii să fie cu câteva grade mai scăzută.

Corelaţia dintre regimul termic şi intensitatea luminii se bazează pe faptul că o creştere a temperaturii stimulează respiraţia (la o creştere a temperaturii cu 100C respiraţia poate fi de 2 ori mai intensă), în astfel de condiţii fotosinteza trebuie să fie mai intensă, respectiv intensitatea luminii mai mare astfel încât să se asigure compensarea intensificării respiraţiei.

În funcţie de fenofază, cerinţele plantelor faţă de temperatură sunt diversificate indiferent de zona din care provin.

Germinaţia seminţelor – se consideră că temperatura optimă de germinaţie trebuie să fie cu 3 – 50C peste temperatura optimă a speciei.

La plantele alpine temperatura optimă de germinaţie poate să fie însă la valori de

4 – 50C; temperatura de germinaţie poate varia în funcţie de temperatura de păstrare a seminţelor, unele specii având nevoie de variaţii de temperatură pentru o germinare mai bună.

Păstrarea seminţelor se face la anumite praguri termice care influenţează şi durata de păstrare, în condiţii normale, pentru perioada de păstrare de la un sezon la altul sau pentru 2 – 3 ani, temperaturile de păstrare ale seminţelor pot fi de 14 – 160C.

În cazul în care se intenţionează păstrarea pe termen lung, la speciile care pot fi supuse unor astfel de tratamente, temperatura de păstrare este de 00C.

Înrădăcinarea butaşilor se recomandă să se realizeze în condiţii termice care să asigure 2 – 30C peste optimul speciei, majoritatea plantelor floricole necesitând căldură de fond, respectiv încălzirea substratului de înrădăcinare, creându-se o diferenţă de 2- 30C faţă de temperatura atmosferică.

Iniţierea şi dezvoltarea mugurilor floriferi – sunt fenomene influenţate termic şi au loc la anumite praguri termice, Ex: la lalele inducţia florală are loc la 200C iar creşterea florilor la 12 – 130C; la crizanteme temperaturile ridicate în perioada formării bobocilor floriferi determină malformaţii ale inflorescenţelor şi înverzirea centrului inflorescenţei; la hortensii formarea mugurilor floriferi are loc la temperatura de 16 – 180C iar dezvoltarea acestora este condiţionată de o perioadă de

4 – 6 săptămâni la temperatura de 2 – 90C.

Repaosul plantelor se desfăşoară normal la diferite praguri termice în funcţie de specie, Ex: lalelele, zambilele, la temperaturi ridicate, Cana la – 6 – 80C.

Colorarea florilor – în general căldura excesivă estompează culorile, în anumite situaţii pot apărea variaţii ale culorilor în funcţie de temperatură aşa cum ar fi cazul unor soiuri cu flori bicolore de Petunie şi Dahlie, de exemplu Petunia cu flori alb-albastre, în condiţii de temperaturi mai coborâte predomină culoarea albă iar în timpul verii predomină culoarea albastră, la Dahlia cu ligulele colorate în galben şi roşu, vara predomina roşu, toamna predomină galben.

Conservarea florilor tăiate – păstrarea florilor tăiate în condiţii care să asigure prelungirea duratei de păstrare a caracterelor decorative, diferă de la o specie la alta în funcţie şi de zona din care provin plantele respective, Ex: temperatura de păstrare trebuie să fie de peste 100C la speciile de orhidee tropicale.

Alte specii se păstrează la 7 – 100C: Hippeastrum sp., Strelitzia sp., Allium sp.;

Specii la care temperatura de păstrare este de 2 – 50C: Dahlia sp., Delphinium sp., Gladiolus sp.;

Specii la care temperatura de păstrare este de 20C: Freesia sp., lalelele, crinii, narcisele, Gypsophila sp.;

Specii la care temperatura de păstrare este de 00C: garoafele, irişii, crizantemele, bujorii.

Temperatura apei la păstrare – florile de primăvară se păstrează în apă cu temperatura mai coborâtă: narcisele, zambilele, temperatura apei poate fi folositoare la refacerea turgescentei florilor tăiate, apa caldă poate să deblocheze vasele conducătoare.

La administrarea îngrăşămintelor chimice, temperatura spaţiului în care se găsesc plantele trebuie să fie mai ridicată.

În corelaţie cu ceilalţi factori de mediu, temperatura creşte proporţional odată cu creşterea intensităţii luminii, umiditatea aerului sau a solului şi odată cu creşterea conţinutului în CO2.

Acţiunea dăunătoare a temperaturilor scăzute asupra plantelor floricole:

Acţiunea temperaturilor scăzute pozitive – temperaturile peste 00C până în jur de 100C afectează plantele din grupa termofile.

Manifestarea stresului faţă de temperaturile coborâte se traduce prin ofilirea plantelor datorită echilibrului dintre transpiraţie şi absorbţie.

Când temperatura substratului este coborâtă apar leziuni de răcire, leziunile de răcire pot fi directe sau de răcire bruscă şi apar în urma unui şoc rece manifestându-se sub forma unor pete pe frunze, pe lăstarii tineri, după câteva ore de răcire.

Leziunile indirecte sau de răcire lentă – apar în urma unei răciri mai lente, după zile sau săptămâni de frig continuu.

Se manifestă la început prin fenomene invizibile dar care se exteriorizează mai târziu prin căderea frunzelor, căderea bobocilor floriferi, încetarea creşterii plantelor.

Posibilităţile de reducere a temperaturilor scăzute pozitive:

Aclimatizarea şi călirea cuprinde modalitatea de facilitare a trecerii plantelor de la o stare fiziologică sensibilă la o stare fiziologică de rezistenţă.

Se pot face tratamente cu temperaturi alternative care să mărească rezistenţa plantelor.

Influenţa temperaturilor scăzute negative – includ temperaturile sub 00C şi reprezintă aşa numita zonă de suprarăcire; activitatea vitală este mult mai redusă dar posibilă la unele specii până la – 9 – 100C.

Noţiunea de rezistenţă la ger nu este identică cu noţiunea de rezistenţă la iernare.

Rezistenţa la ger reprezintă capacitatea plantelor de a supravieţui la acţiunea temperaturilor scăzute sub 00C.

Rezistenţa la iernare reprezintă capacitatea plantelor de a suporta fără vătămări semnificative ansamblul condiţiilor negative din iarnă.

Rezistenţa la iernare a plantelor floricole se manifestă în mod diferit: plantele perene îşi pierd de regulă partea aeriană pe care şi-o refac în primăvara următoare odată cu creşterea temperaturii, fie din mugurii situaţi pe rădăcini sau tulpini fie prin organele de rezistenţă.

Plantele bienale iernează şi rezistă la iernare sub forma rozetelor de frunze iar în anumite situaţii cum este cazul la pansele şi sub formă de boboci floriferi.

Plantele anuale pot manifesta rezistenţă la iernare sub formă de seminţe.

Trecerea plantelor de la starea de repaos la activitatea vitală intensă este însoţită în general de o scădere a rezistenţei la ger, trecerea la starea de repaos a plantelor este însoţită de o sporire a rezistenţei la ger, ceea ce se întâmplă toamna.

Mai rezistente la temperaturile scăzute negative sunt plantele care îşi au originea în zona temperată, zona alpină, sunt mai puţin rezistente sau fără rezistenţă plantele care provin din zonele mai calde; plantele cultivate în sere sau spaţii protejate manifestă o rezistenţă mai mică la temperaturile negative decât cele cultivate în câmp.

Acţiunea temperaturilor negative determină fenomene de congelare a apei din celule, atunci când răcirea este bruscă protoplasma este denaturată ireversibil iar organele afectate sunt distruse, dacă răcirea este lentă atunci modificările protoplasmei pot fi reversibile.

Temperaturile extreme pozitive şi rezistenţa la arşiţă a plantelor – în condiţii de temperaturi pozitive excesive apare fenomenul de supraîncălzire a plantelor.

Atunci când temperaturile ridicate înregistrează valori mari, pot apărea pete galbene sau brune pe frunze sub formă de arsuri.

Rezistenţa la arşiţă a plantelor poate fi realizată printr-un coeficient de transpiraţie ridicat care protejează plantele de supraîncălzire, de asemenea sistemul radicular al plantelor ajută la sporirea rezistenţei la arşiţă prin aprovizionarea corespunzătoare cu apă.

Acţiunea temperaturilor ridicate asupra plantelor depinde şi de viteza cu care creşte temperatura, în cazul în care creşterea temperaturii este rapidă se produce şi dezorganizarea structurii protoplasmei, de asemenea acţiunea temperaturii excesive este corelată şi de nivelul celorlalţi factori de mediu, mai ales umiditatea.

Dintre plantele floricole manifestă rezistenţă mare la temperaturi pozitive excesive plantele suculente, cactuşii, euphorbiaceele, gramineele ornamentale, speciile care provin din zonele de stepă.

Posibilităţile de reglare a temperaturii – pentru culturile de câmp atunci când se intenţionează scăderea efectului temperaturilor scăzute, pot fi luate o serie de măsuri şi anume:

  • protejarea temporară a culturilor floricole cu folie de polietilenă;
  • muşuroirea şi mulcirea plantelor care iernează în câmp;
  • instalarea perdelelor de protecţie perpendicular pe direcţia vârfurilor dominante;
  • fumigaţia;
  • udarea prin aspersie fină a plantelor afectate de temperaturile uşor negative.

Reducerea efectului temperaturilor pozitive excesive – umbrirea culturilor, pulverizarea cu apă şi amplasarea culturilor cu expoziţie nordică, nord – vestică.

În cazul culturilor din spaţiile protejate, în scopul scăderii temperaturilor se face aerisirea spaţiului de cultură, umbrirea pe timpul verii şi stropirea cu apă a scheletului serei, a căilor de acces şi chiar a plantelor.

Pentru ridicarea temperaturii în sere se face dimensionarea corespunzătoare a sistemului de încălzire, dublarea pereţilor serei cu folie de polietilenă dacă este cazul.

În cazul plantelor termofile cultivate în sere se poate adopta cultura în bacuri aşa cum este cazul orhideelor tropicale, acoperirea cu un strat de paie a solului serei la plantele cultivate la ghivece, îngroparea ghivecelor în frunze uscate sau în paie tocate.