Nicușor Dan, președintele României, a tras un semnal de alarmă despre viitorul politic al țării, în cadrul Summitului pentru Guvernanță Digitală desfășurat la Palatul Cotroceni.
Dar pentru a înțelege cu adevărat sensul acestei griji, trebuie să revenim la motivele care au consumat cea mai mare parte a energiei executivului în ultimii doi ani. Președintele a explicat că problemele de securitate — context în care România se confruntă cu provocări geopolitice substanțiale și amenințări hibride — au obligat guvernanța să se concentreze pe urgent, în detrimentul important. Această abordare reactiv, cred, e explicabilă, dar și periculoasă: când crisis-urile dictează agenda, reformele structurale așteptă la coadă.
Nicușor Dan a fost explicit asupra acestui dilema: „Multă din energia mea și a oamenilor din jurul meu s-a dus pe problema aceasta de securitate, care este esențială. Și probabil, de asemenea, multă energie a statului român se va consuma în direcția aceasta.” Nu e o critică la adresa măsurilor de securitate, ci o constatare în voce joasă că sistemul politic și administrativ are o capacitate limitată de a fixa mai mulți țintari simultan. Când resursa cea mai valoroasă — atenția și energia decidenților — se risipește pe probleme imediate, lucrurile mari rămân în suspensie.
Aici intervine partea care ar trebui să preocupe orice cetățean: ce lucruri mari au fost lăsate în suspensie. Președintele a identificat mai multe domenii în care se observă doar o zgâriere la suprafață. Educația, în primul rând — un sistem care formează generații și care ar trebui să fie o prioritate strategică de stat. Digitalizarea administrativă și a serviciilor publice, în al doilea rând — un proces care ar putea crește eficiența și încrederea în instituții. Colectarea de date și securizarea identității digitale, în al treilea rând — domenii care nu pot fi ignorate în era în care schimburile economice și sociale se petrec masiv online.
„Sunt niște ținte mari — sistemul de educație, colectarea, digitalizarea — în care abia, abia am zgâriat puțin la suprafață,” a spus el, și tonul pare unul de vinovăție sinceră. Între 2024 și 2028, vor trece patru ani cruciali, dar din perspectiva unei reforme reale de sistem, e aproape deloc. Trei ani și jumătate au trecut deja din mandatul actual, ceea ce înseamnă că orice inițiativă majoră lansată acum trebuie să producă rezultate vizibile și măsurabile până în 2029, când vor fi iar scrutinul. E o fereastră foarte strâmtă pentru reforme care au nevoie de timp de sedimentare.
Ce propune Nicușor Dan ca ieșire din acest impas? O schimbare de mentalitate la nivel de clasă politică și administrație. „Maturitatea să ne concentrăm pe lucrurile mari” și apoi „în 2029, când ne vor întreba românii, să putem să le spunem niște chestiuni importante, pe care românii le așteaptă, le definesc foarte bine și pe care noi, clasa politică, cumva, ne învârtim în jurul lor.” Vorbesc despre o divorțare între discursul politic și realitatea administrației — că politicienii vorbesc frumos de lucruri mari, dar nu fac decât să se gândească electoral, pe termen scurt.
Summitul din acest an pune în centru două teme care, după spusele sale, nicio guvernare nu le poate ocoli. Prima este „Guvernarea revoluției artificiale” — cum gestionezi tehnologia asta care deja redefiniește munca, educația, media. A doua este „Securizarea identității digitale” — cum îți protejezi cetățenii în mediul online, cum îi dota cu instrumente ca să nu devină victime ale fraudei, furtului de identitate sau manipulării. „De felul în care le gestionează depinde însăși legitimitatea [unui stat],” a subliniat el.
Realitatea e că România nu stă mai bine decât alte țări din regiune la niciunul din aceste capitole. Digitalizarea administrației publice rămâne fragmentară, serviciile online sunt uneori o comediere a ideii de serviciu, iar educația tehnologică și securitatea digitală nu sunt încă cunoștințe standard în școli. Se pot cita exemple de progrese — anumite platforme digitale funcționează, unii inspectorați școlari au implementat inițiative de digitalizare — dar nimic din asta nu schimbă imaginea generală: suntem în faza de início a unei transformări care alte țări au deja finalizat.
Până în 2028, România va fi obligată să nu doar administreze criza de securitate, ci și să demonstreze că înțelege importanța acestor doi piloni pe care Nicușor Dan i-a evidențiat. Alegerile din acel an nu vor fi doar despre persoană sau partid; vor fi și un referendum asupra capacității sistemului de a-și moderniza funcționarea. De aceea teama președintelui nu e neîntemeiată — frica de a nu ajunge la 2029 cu cifre și realizări concrete, nu promisiuni.
Ceea ce urmează acum e o cursă împotriva cronometrul. Ministerele trebuie să activeze planuri de acțiune reale, cu bugete și responsabili. Administrația locală trebuie incitată să adopte standardele digitale și educaționale propuse la nivel central. Și clasa politică, în speță aceea din partide, trebuie să înțeleagă că în 2028 nu vor putea vinde tot cu vorbe frumoase — vor trebui să arate lucruri.
Întrebarea care ar trebui să preocupe fiecare cetățean e următoarea: dacă statul și clasa lui politică nu reușesc în patru ani să facă mai mult decât o zgăriere la suprafață în domenii atât de critice, ce se întâmplă după 2028? O următoare administrație va putea relua aceste priorități fără să piardă mai mulți ani, sau riscul e să intrăm într-o spirală de întârziere cronică din care democrația și competitivitatea economică suferă permanent?
