Anii ’70 și ’80 în România: Abundență, restricții și amintiri din comunism
Anii ’70: O perioadă de relativă prosperitate
Anii ’70 sunt considerați o perioadă de „aur” a comunismului românesc în ceea ce privește aprovizionarea cu produse alimentare și bunuri de larg consum. Magazinele erau bine aprovizionate, iar diversitatea produselor alimentare era evidentă. Salamul, brânza, carnea, laptele, fructele și legumele erau disponibile din abundență. Familiile românilor din mediul urban aveau acces la produse precum banane, portocale, lămâi și grapefruit, iar fructele românești, precum merele, perele, cireșele și prunele, erau parte integrantă din dieta zilnică.
Un aspect remarcabil al acelor ani a fost popularitatea băuturilor naturale preparate acasă. Spre exemplu, sucul de lămâie cu zahăr era o băutură des întâlnită, răcoritoare și accesibilă. Copiii își aminteau cu plăcere de aceste momente simple, de joaca în curtea școlii sau în fața blocului, unde fructele consumate direct din pomi erau ceva obișnuit.
Pe lângă abundența alimentară, anii ’70 au fost marcați de dezvoltări în infrastructură și industrie. Blocurile construite în marile orașe asigurau locuințe accesibile pentru majoritatea familiilor, iar sistemul de învățământ era bine organizat. Taberele școlare erau o tradiție anuală, oferindu-le copiilor posibilitatea de a socializa, de a învăța lucruri noi și de a se bucura de natură.
Anii ’80: Restricții severe și schimbări dramatice
După anii ’80, situația economică a României a început să se deterioreze. Pe fondul ambițiilor regimului Ceaușescu de a plăti datoriile externe, economia a fost supusă unor măsuri drastice de austeritate. Magazinele, altădată pline, au început să se golească, iar cozile interminabile pentru alimente de bază au devenit o imagine emblematică a acelor ani.
Produsele alimentare, cum ar fi bananele, portocalele și lămâile, au devenit rare. Copiii așteptau cu răbdare să se coacă bananele verzi pe care părinții le obțineau cu greu. În multe cazuri, familiile se bazau pe conserve de pește sau macaroane pentru a avea o sursă constantă de hrană.
Un alt aspect notabil al acelei perioade a fost raționalizarea alimentelor și energiei. Curentul electric era adesea întrerupt, iar apartamentele erau slab încălzite. Totuși, în ciuda dificultăților, oamenii găseau modalități de a se adapta și de a-și păstra optimismul. Copiii se jucau în curțile școlilor sau în fața blocurilor, iar patinoarele și ștrandurile continuau să fie locuri populare de recreere.
Viața cotidiană în comunism
Salariile în acea perioadă variau în funcție de meserie și vechime. De exemplu, profesorii debutanți câștigau aproximativ 1800 de lei, în timp ce cei cu experiență puteau ajunge la 2500 de lei. Întreținerea unui apartament era relativ accesibilă, costând între 50 și 120 de lei, în funcție de sezon. În ciuda veniturilor modeste, multe familii reușeau să-și permită mici bucurii, cum ar fi o bicicletă Pegas sau o ieșire la patinoar.
Sistemul de sănătate și educație erau bine integrate în viața cotidiană. Medicul stomatolog vizita regulat școlile pentru a verifica starea de sănătate a copiilor, iar medicii de familie făceau vizite la domiciliu pentru gravide și nou-născuți. Aceste servicii erau accesibile tuturor, iar statul încerca să mențină un control strict asupra sănătății și educației populației.
Taberele școlare și recreerea
Taberele școlare erau un punct culminant al copilăriei în acea perioadă. Costurile erau accesibile, variind între 300 și 500 de lei pentru un sejur de 10-12 zile. Activitățile din tabere includeau excursii în natură, jocuri, dansuri și diverse competiții, toate menite să stimuleze spiritul de echipă și creativitatea copiilor.
În timpul iernii, patinoarele erau extrem de populare. Muzica, ceaiul cald și distracția pe gheață erau momente așteptate cu nerăbdare de tineri. Vara, ștrandurile erau locuri de întâlnire pentru familii și prieteni, oferind o oază de relaxare în mijlocul unui climat economic dificil.
Amintirile unei generații
Pentru cei care au crescut în acea perioadă, anii ’70 și ’80 sunt plini de contraste: de la abundența și diversitatea anilor ’70 la restricțiile și penuria anilor ’80. În ciuda dificultăților, mulți români își amintesc cu nostalgie de copilăria lor, de momentele simple, dar pline de bucurie, și de comunitățile unite în fața provocărilor.
Viața într-o țară cu partid unic însemna că nu exista alternativă politică. Alegerile erau o formalitate. Ziarele, radioul și televizorul spuneau același lucru, cu aceleași formule, cu aceleași chipuri. Orice critică la adresa conducerii era tratată ca dușmănie față de stat. Cuvinte simple, ca gluma, ironia, întrebarea, puteau deveni probe într-un dosar.
În spatele acestei liniști oficiale stătea Securitatea. Era o structură imensă pentru o țară cu puțin peste 20 de milioane de locuitori. Avea mii de ofițeri și zeci sau sute de mii de informatori, mai ales în anii 80, când recrutările au atins un vârf istoric. Profesorii, medicii, preoții, artiștii, funcționarii puteau fi rugați să dea note informative despre colegi, vecini sau chiar rude. Unii acceptau din frică sau oportunism, alții încercau să scrie cât mai vag, ca să nu facă rău. Rezultatul era același. Oamenii nu mai știau în cine pot avea încredere.
Telefonul putea fi ascultat. Scrisorile puteau fi deschise. În bloc exista aproape mereu cineva care “raporta”. Nu era nevoie ca Securitatea să intervină în fiecare caz. Ajungea ca oamenii să știe că poate exista un dosar, un microfon, un denunț. Cenzura oficială, trecută prin redacții și tipografii, era dublată de autocenzura din familie și de la locul de muncă. Părinții îi învățau pe copii să nu repete la școală ce aud acasă. Dirigintele îi avertiza să nu povestească părinților ce se discută la orele de “învățământ politico-ideologic”.
Controlul ajungea până la viața intimă. Un exemplu dur este Decretul 770, legea din 1966 care a interzis avortul pentru majoritatea femeilor și a blocat accesul la mijloace contraceptive. Femeile erau chemate periodic la control ginecologic, la fabrică sau la policlinică. Sarcina nedorită devenea obligație față de stat. Familiile care abia se descurcau cu salariile mici primeau “sarcina patriotică” de a mai face un copil. Multe femei, mai ales din mediul sărac, au încercat avorturi improvizate, fără medic, cu riscuri uriașe. România a ajuns să aibă una dintre cele mai mari mortalități materne din Europa, în special din cauza avorturilor ilegale.
Copiii născuți în acest context nu aveau mereu un loc în familie. O parte au ajuns în leagăne și orfelinate supraaglomerate. Imagini cu copii subnutriți, legați de paturi sau lăsați ore întregi fără atenție au ieșit la lumină abia după 1989. Pentru mulți părinți, vinovăția acelor alegeri apasă și astăzi.
Munca însemna mai mult decât programul de 8 ore. În întreprinderi se vorbea mult despre “plan”, “indicatori” și “îndeplinirea sarcinilor”. Erau normele pe care trebuia să le faci, dar mai erau și zilele de “muncă patriotică”, adică muncă neplătită, la sfârșit de săptămână. Elevii și studenții mergeau în “practici agricole”, la cules de porumb, struguri sau la irigații. Oficial era prezentat ca un exercițiu de solidaritate. În realitate, era o formă de a acoperi lipsa de forță de muncă ieftină.
În anii 80, munca s-a lovit direct de politica de austeritate. Conducerea țării a decis să plătească integral datoria externă, care ajunsese la aproximativ 13 miliarde de dolari la începutul deceniului. Importurile au fost tăiate, exporturile au fost forțate. Tot ce se producea bun pleca afară, ca să aducă valută. Pentru oameni au rămas produse puține și de calitate slabă. Studiile internaționale arată că nivelul de trai a scăzut în anii 80 cu aproximativ 20 până la aproape 40 la sută. Asta s-a simțit în farfurie, în frigider, în dulap, în sănătate.
Satul românesc trăia altfel decât orașul. Colectivizarea terminată oficial în anii 60 lăsase în urmă cooperative agricole și ferme de stat. Țăranii munceau pământul “în colectiv”, pentru un venit mic și pentru cote. Aveau curtea lor, cu câteva animale și o grădină, din care reușeau să trăiască mai bine decât mulți orășeni. În schimb, infrastructura rămânea în urmă. Drumuri de pământ, școli mici, dispensare rare, apă la fântână, baie în lighean, WC în fundul curții. Televizorul alb negru din casă aducea imagini cu fabrici moderne și blocuri noi. Realitatea din curte era altă lume.
Orașul oferea iluzia confortului. Omul de la bloc avea baie în apartament, apă curentă, încălzire centrală. Dar în anii 80, energia a fost strict raționalizată. Statul a redus consumul populației pentru a alimenta marile combinate industriale și pentru a economisi. Se întrerupea curentul ore întregi, în special iarna. Temperatura în apartamente era controlată, adesea sub nivelul de confort. Apa caldă venea rar. Uneori o dată pe săptămână, în program afişat la avizier. Televiziunea a ajuns să emită doar două ore pe zi, cu accent pe discursurile lui Ceaușescu și pe știri oficiale.
Benzina era raționalizată. Proprietarii de mașini primeau un număr limitat de litri pe lună. Drumurile lungi erau un lux. Se economisea și la iluminatul stradal, iar orașele deveneau întunecate seara. În spitale, întreruperile de curent afectau direct actul medical. Aparatura era puțină, veche, folosită la maximum. Medicii făceau ce puteau într-un sistem în care lipseau medicamentele de bază, pansamentele, instrumentarul modern.
Educația era un punct forte, dar și un instrument politic. Alfabetizarea era aproape completă. Elevii mergeau la școală, aveau manuale, caiete, uniforme. În același timp, o parte importantă din orar era dedicată formării “omului nou”. Se studia istoria scrisă în cheia partidului, se învăța limba rusă la început, apoi alte limbi, dar accentul era pe cultura socialistă. Orele de “educație politică” explicau cât de bune sunt realizările țării și cât de rău este “capitalismul”. Profesorii buni reușeau totuși să strecoare cultură reală, matematică serioasă, literatură, muzică. Lucrurile bune și lucrurile strâmbe au mers în paralel.
În familie, cea mai mare parte a grijii pentru supraviețuire cădea pe umerii femeilor. Ele stăteau la coadă la carne, lapte, zahăr, ulei. Ele făceau calculele la bonuri și cartele. Ele transformau ce găseau în magazin sau pe sub mână în mâncare pentru toată casa. Bărbații veneau adesea din schimbul de noapte sau de zi obosiți, nervoși, cu frica de “restructurare” chiar și într-un sistem care se lăuda că nu are șomaj. Copiii simțeau tensiunea din casă, dar nu puteau pune în cuvinte.
Există și o altă față a acelor ani, pe care mulți o evocă azi. Locul de muncă era relativ sigur. Chiria la stat era mică în raport cu salariul. Taberele școlare, excursiile cu clasa, trenul spre mare, serile de la discotecă în căminul cultural au rămas amintiri frumoase pentru mulți. Vecinii se ajutau între ei. Unul aducea carne de la țară, altul făcea rost de piese auto, altul “avea relații” la magazin. Rețeaua de sprijin dintre oameni compensa parțial lipsurile create de stat.
De aici vin și discuțiile de azi. Unii spun că “se trăia mai bine”. Alții răspund că “a fost groaznic”. Ambele perspective pornesc din experiențe reale. Pentru cine a crescut copil într-o familie unită, cu părinți angajați și cu bunici la țară, copilăria a putut fi luminoasă, în ciuda regimului. Pentru cine a trecut prin anchete, dosare, interdicții de profesie, avorturi clandestine, cozi umilitoare, imaginea este complet diferită.
Ca să înțelegi cu adevărat anii 1965-1989, trebuie să pui toate aceste straturi unul peste altul. Aprovizionarea din anii 70 și cozile din anii 80. Taberele pionierilor și frica de Securitate. Siguranța locului de muncă și lipsa totală a libertății de a spune “nu” sau “nu sunt de acord”. Numai așa se vede tabloul întreg al vieții în comunism. Nu doar ce era pe masă, ci și cât costa, în tăceri, în frică și în compromisuri.
Aceste decenii reprezintă o lecție importantă despre adaptabilitatea și reziliența unei populații în fața schimbărilor economice și sociale. Moștenirea acelor vremuri rămâne vie în memoria colectivă a românilor, oferind o perspectivă asupra vieții din timpul regimului comunist.
Oare se făcea carte pe vremea lui Ceaușescu?
Exceptand nostalgicii incurabili ai vremurilor ceausiste, aud acea melancolie transformata intr-un soi de certitudine si din gura unora care, desi nu sint nostalgici impatimiti, au acest derapaj de la realitate in ceea ce priveste Scoala romaneasca de dinainte de ’89. Pe vremuri, spun acestia, se facea carte, nu ca acum.
Elevii de astăzi sunt în ton cu moda, dar în anii comunsmului uniforma era obligatorie. Fetele aveau părul strâns în codițe și purtau cordeluță, iar băieții aveau cravată și costum. Uite cum învățau elevii în comunism!
Ținutele din școlile de astăzi sunt la opusul celor din comunism. Învățătoarele, profesorii și elevii de astăzi în pas cu moda.
Sa fie adevarat? Se facea mai multa carte inainte de Revolutie? Erau manualele mai bune decit cele din prezent? Erau profesorii mai bine pregatiti decit cei de azi? Invatau mai mult elevii de atunci decit cei de azi? Era o programa mai „sanatoasa“, scrie dilemaveche.ro.
In ceea ce priveste pregatirea mai buna a profesorilor, exista aspecte care ciuntesc aceasta generalizare: inainte de Revolutie meseria de profesor era considerata a fi una privilegiata – de aceea, in invatamint ajungeau, pe langa profesori extrem de bine pregatiti, si pile sau activisti, profesori angajati politic si nu neaparat datorita competentelor.
Cit priveste acel „se facea carte“, sa nu uitam de practica obligatorie la care erau supusi elevii. Cam jumatate din timpul anului scolar era dedicat orelor de practica, cind elevii trebuiau sa mearga in fabrici sau uzine, pentru a-si desavirsi statutul de om al timpurilor socialiste. Bun la carte, bun la strung.
Iar daca vorbim despre carte, manualele erau construite in jurul propagandei. Inainte de perioada ceausista, erau de provenienta ruseasca, uneori traduse fara nici un fel de adaptare la contextul romanesc. Mai apoi, textele manualelor umaniste, pornind cu Abecedarul, erau menite sa indoctrineze pe linie de partid.
Imi povesteste mama, profesoara de engleza, ca la literatura nu aveai voie sa vorbesti despre anumiti scriitori, chiar daca erau vitali pentru intelegerea unui anumit curent; nu aveai voie nici macar sa descrii un breakfast autentic britanic, ci sa-l adaptezi, musai, la alimentele romanesti.
Asa se ajungea ca un britanic sa manince de dimineata piine cu margarina, in loc de oua ochiuri si cirnati. In cabinetul de limbi straine, o colega, profesoara de franceza, a fost admonestata odata pentru ca indraznise sa puna niste afise cu sculpturile lui Rodin. Ideea a fost considerata o propaganda capitalista si profesoara – mustrata sever.
Sa ne amintim putin si de promovabilitatea elevilor. Daca aveai corigenti, trebuia, ca profesor, sa faci un „raport de justificare“, prin care sa spui care au fost cauzele care au dus la aceasta „nereusita“ – caci vina apartinea in exclusivitate profesorului; daca scoala depasea un anumit numar de corigenti pe an, profesorii erau sanctionati cu taiere din salariu. In aceste conditii, bineinteles, toata lumea lua Bac-ul pe vremea lui Ceausescu.
Mentalitatea cum ca pe vremea lui Ceausescu scoala era mai buna este, de fapt, o iluzie. O iluzie pe care ne place s-o avem din cauza situatiei dezastruoase in care se afla azi educatia: pornind de la salarii nemotivante pentru a mai fi cu adevarat dascal (exceptiile find rara avis), ajungind la nenumaratele reforme facute pe genunchi, care n-au produs decit sincope grave.
Ca sa nu mai vorbim despre multitudinea de ministri pe care Ministerul i-a avut dupa Revolutie (25 in 29 de ani!) – un indiciu clar al dezinteresului pentru acest domeniu.
Sa nu ne amagim asadar. Faptul ca azi educatia in Romania este lasata de izbeliste nu inseamna ca inainte de Revolutie scoala romaneasca era o mina de aur.
Punind in balanta dezinteresul de azi al autoritatilor, cu propaganda „macelarilor“ comunisti din trecut, cred ca se poate gasi un echilibru (deloc placut): in Romania nu a existat, de fapt, nici un interes real pentru un sistem educational eficient. Nici pe vremea lui Ceausescu, nici dupa Revolutie.
Până în 1989, situația era cu totul alta. Chiar așa se spunea: ”este îmbrăcată ca tovarășa profesoară”, adică decent, fără machiaj, cu tocuri de 2 – 3 cm, costum sau bluză încheiate până la gât. Majoritatea profesoarelor de azi sunt machiate din belșug, poartă fuste scurte și decolteuri adânci, sunt cocoțate pe tocuri și au manichiura la zi.
Elevii din ziua de astăzi, chiar de la clasele mici, sunt îmbrăcați în tendințele modei, au părul vopsit și tuns în cele mai noi stiluri.
Uniformă obligatorie, în comunism
În România, până în 1989, nici un elev de şcoală nu era primit în instituţie fără ţinuta regulamentară, scrie historia.ro. Aceasta însemna pentru băieţi un costum de haine de culoare închisă, cămaşă albă sau albastră şi nelipsita matricolă, adică un număr imprimat pe o bucată de pânză pe care era trecut şi numele şcolii şi prin care elevul putea fi identificat.
Părul elevelor trebuia strâns în codiţe împletite şi prins cu funde albe, bretonul prins sub bentiţa din bumbac, tot albă, care înconjura capul
FOTO: historia.ro
La fete era şi mai complicat. Părul trebuia strâns în codiţe împletite şi prins cu funde albe, bretonul prins sub bentiţa din bumbac, tot albă, care înconjura capul. Nu erau permişi pantofii cu toc, ciorapii subţiri sau sarafanele deasupra genunchiului. Şi nici bijuteriile, machiajul sau orice altă fantezie cosmetică.
La liceu, băieţii purtau costume negre, cămăşi albastre/ bleumarin şi cravată de culoare închisă. Fetele aveau cămaşă albastră şi sarafan negru. Ciorapii din mătase sau din fire sintetice erau strict interzişi.
La sfârșitul anului scolar, elevilor li se acordau în ordinea mediilor: premiul I (9.50-10), premiul al II-lea (9-9.50), Premiul al III-lea (8.50-9) și mentiunea I, a II-a și a III-a.
Cum învățau elevii în comunism
Sistemul de învăţământ în regimul comunist era cu totul diferit faţă de ceea ce există în prezent. „Şoimii Patriei”, „Pionierii” şi „UTC-iştii” erau categoriile în care era cuprins obligatoriu fiecare elev, scrie historia.ro. Tinerii erau indoctrinaţi în spiritul Partidului Comunist Român.
Elevi în uniforme, săli de clasă cu poza tovarăşului deasupra catedrei, manuale unice, abecedare cu texte patriotice, sesiuni de muncă pe câmp, îndatoriri şi obligaţii pentru copii, încă de la intrarea în grădiniţă.
Aşa arăta sisemul de învăţământ românesc în vremea regimului comunist. Pe vremea lui Ceauşescu anul şcolar era împărţit în trei trimestre. Învăţământul era structurat în ciclu primar (clasele I-IV), gimanziu (clasele V-VIII), treapta I de liceu (IX-X) şi treapta a doua de liceu (clasele (XI-XII).
După clasa a VIII-a elevii susţineau examen de admitere la liceu. Pentru a intra în clasa a XI-a de liceu, elevii susţineau un nou examen: treapta I. Cine nu trecea ”treapta”, nu putea continua cursurile la zi la liceu şi urma o şcoală profesională.
Anii de studiu în liceu se încheiau cu examenul de Bacalaureat. După Bacalaureat urma facultatea, unde puţini dintre elevi aveau acces, dat fiind numărul redus de locuri. La finalul studiilor, tinerii primeau o repartiţie pentru un loc de muncă, de cele mai multe ori departe de casă.
Luând model de la chinezi şi coreeni, Nicolae Ceauşescu a militarizat învăţământul. Copiii erau înregimentaţi în sistemul de învăţământ şi organizaţiile comuniste încă de la vârsta de 4 ani. „Şoimii patriei”, „Pionierii” şi „UTC-iştii” au fost create de comuniştii care doreau o societate ideală, supusă regulilor şi îndatoririlor.
Pionierii patriei, în comunism
După grădiniţă, până la 14 ani, elevii intrau în altă organizaţie, „Pionerii”. Intrarea în rândurile pionierilor se făcea în clasa a II-a. Pionerii aveau şi eu uniformă: nelipsita cravată roşie cu inel, cămaşă albă, fustă sau pantaloni negri.
Odată cu intrarea la liceu, copiii deveniţi adolescenţi intrau în „Uniunea Tineretului Comunist”. Nu orice elev de liceu ajungea însă în UTC. Puteau deveni membrii elevi din clasa a VIII-a, cu merite deosebite la învăţătură, iar în clasa a IX-a şi a X-a puteau fi primiţi şi cei mai slabi la învăţătură.
Odată admis în UTC, un elev trebuia să accepte regulile şi îndatoririle ce i se cuveneanu. Cei care nu se comportau conform cerinţei de partid riscau excluderea. Pentru un licean din vremea lui Ceauşescu, excluderea din UTC însemna excluderea de la viaţa socială, marginalizarea şi monitorizarea intensă de către informatori. Excluderea din UTC se făcea, de cele mai multe ori, printr-un proces la nivelul organizaţie şi era consecinţă a unei fapte grave.
Munca patriotică, în comunism
Sistemul şcolar era alcătuit în aşa fel încât să-i monitorizeze pe elevi tot timpul. Se făceau ore şi sâmbăta, iar duminica elevii efectuau tot felul de sarcini ”patriotice”: măturau frunze în parc, greblau, plantau puieţi, strângeau gunoaie, culegeau plante medicinale (care se predau în oră de dirigenţie, împreună cu anumite cantităţi de borcane şi de maculatură), cultivau flori, participau la concursuri artistice de creaţie, recitare de poezii, la cor, la manifestaţii cu ocazia zilelor festive (1 Mai, 23 August), scrie historia.ro. Pe lângă acestea, elevul mai avea şi alte sarcini: orele de atelier efectuate în subsolul şcolilor sau în fabrici (opt ore pe săptămâna la strung sau la traforaj) şi participarea, alături de armată, la strânsul recoltelor.
La începutul anului școlar, elevii erau obligați să participe la activități din 15 septembrie, până pe 30 septembrie, în agricultură. Erau obligați să ducă între 1 și 3 kg de măceșe, cătină, culegeau prune, mergeau la culesul fânului, iar elevii de liceu/ școala profesională făceau practică în fabrici și uzine.
Manuale unice, în comunism
Abecedarele şi manualele din vremea comunistă aveau format unic.
Manualele erau gratuite pe toata durata studiilor si erau publicate în tiraje mari. Prima carte pe care o primeau elevii intraţi în sistemul de învăţământ se deschidea cu fotografia mult iubitului conducător, Nicolae Ceauşescu.
Prima poezie era imnul Republicii Socialiste România “Trei culori”.
Manualul de clasa I conţinea poezii patriotice menite să insufle copiilor, de la cele mai mici vârste, respectul pentru patrie şi conducători. ”Oriunde merg/ în tot ce simt/ Alături eşti/Iubit partid/ Eşti şcoala nouă/ Cartea frumoasă/ Eşti pâinea caldă/ Ce-o avem pe masă/ Eşti câmpul verde/Ziua senină/Hidrocentrala/Ce dă lumină”, scria în Abecedarul din 1982, scrie historia.ro.
