Am o doamnă de la care iau lapte de vacă. Are câteva vaci, nimic industrial. O gospodărie normală, cu muncă zilnică și rânduială veche. O dată pe săptămână merg la ea și iau lapte proaspăt și brânză.
Săptămâna asta am luat cinci litri de lapte dulce, în două sticle. Pe una am pus-o la prins și am făcut brânză măruntă, proaspătă, bună de mâncat cu lingura. Din cealaltă beau zilnic. Deja am făcut o porție de griș cu lapte care m-a întors direct în copilărie. Gust curat, dulce, lapte adevărat.
Am luat și o bucată măricică de brânză. Urmează macaroane cu brânză la cuptor, din alea care miros în toată casa și te scot din treabă. Brânză grasă, care se topește, nu se usucă și nu se împrăștie ca nisipul.
Laptele ăsta nu se compară cu nimic din comerț. Are gust dulce, rotund. Se simte că e gras, că vine de la vacă, nu dintr-o linie de procesare. După ce s-a prins, deasupra s-a făcut un strat gros de smântână, din aia adevărată, galbenă, pe care o rupi cu lingura. Fără trucuri, fără chimie, fără etichete.
Și atunci începi să-ți amintești.
Bunica mea avea vacă și vițel. Laptele se mulgea dimineața și seara. Calduț, spumos. Și noi făceam nazuri. Ba că miroase a vacă, ba că nu ne place, ba că vrem altceva. Cine se gândea atunci că o să ajungem să cumpărăm lapte din sticlă, care stă luni întregi fără să se strice, și ni se spune că e normal?
Acum, ce n-aș da să-mi mai dea bunica o cană de lapte proaspăt muls. Cald. Simplu. Sănătos. Fără să mă uit pe termen de valabilitate. Fără să mă întreb ce e în el.
Poate de-aia trăiau oamenii mai mult. Nu pentru că era viața ușoară, ci pentru că mâncarea era curată. Se mânca din gospodărie. Din ce aveai în curte. Lapte, brânză, ouă, legume. Nimic spectaculos. Dar totul adevărat.
Astăzi cumperi o sticlă de lapte din magazin. Ține aproape o veșnicie. Nu se prinde, nu face smântână, nu se acrește cum trebuie. Și totuși i se spune lapte. Ne-am obișnuit cu asta. Ne-am obișnuit cu gustul fad și cu ideea că așa trebuie să fie.
Dar când mai pui mâna pe lapte adevărat, îți dai seama cât de departe am ajuns de lucrurile simple.
Și atunci vine dorul. Dorul de copilărie. De vremurile în care făceam mofturi la mâncarea bună, fără să știm ce avem. O viață mai sănătoasă, mai firească, fără ambalaj lucios și fără reclame.
