Solul reprezintă suportul fizic şi rezerva principală de substanţe nutritive şi apă pentru pomi, condiţionând împreună cu factorii meteorologici şi nivelul agrotehnicii folosite, cantitatea şi calitatea producţiei.
Dezvoltarea pomiculturii presupune intervenţii cu caracter agronomic efectuate la nivelul subsistemului eco-tehnologic “sol-rădăcini” care operează asupra unui complex unic, în cadrul căruia interacţionează factorii de natură fizică şi factori biologici. Acest complex cu deschideri multiple se încadrează într-un sistem mai amplu, în care legăturile sunt asigurate prin fluxuri de energie şi de materie. În acest context intervenţiile tehnologului trebuie să fie orientate spre reglarea acestor fluxuri în vederea obţineri tipului de produs dorit, cu un minim de resurse (G. Grădinariu, 1994).
Raţionalizarea intervenţiilor asupra subsistemului “sol-rădăcini” depinde strâns, fără îndoială, de dezvoltarea cunoştinţelor privind procesele metabolice şi fiziologice, cât şi de „activitatea pomului în ansamblu”.
Sistemul de întreţinere a solului influenţează regimul hidric din sol, porozitatea stratului superior al solului, dezvoltarea microorganismelor din sol etc. şi prin aceasta are un efect direct asupra dezvoltării pomilor, producţiei şi calităţii acesteia.
Toate intervenţiile cu caracter agronomic la nivelul solului se corelează cu activităţile biologice şi împreună intervin în metabolismul pomului.
Solul în plantaţiile pomicole poate fi întreţinut în mai multe moduri : ogor lucrat, ogor lucrat combinat cu erbicide, culturi intercalate, culturi cu îngrăşăminte verzi, ogor înierbat şi mulcit etc.
Ogorul lucrat este un sistem folosit mult în plantaţiile intensive şi superintensive aflate pe rod, amplasate pe terenuri mijlocii sau uşoare, plane sau cu panta sub 6%, în zone în care precipitaţiile sunt sub 650 mm şi nu au caracter torenţial, care să declanşeze eroziunea solului. În plantaţiile cu rândurile orientate din deal în vale acest sistem de întreţinere a solului contribuie la eliminarea excesului de umiditate, fenomen întâlnit frecvent pe asemenea terenuri.
Ogorul lucrat are avantajul că elimină în totalitate concurenţa buruienilor şi ameliorează regimul de căldură şi aer din sol. Ca dezavantaj precizăm că acest sistem degradează structura solului, favorizează tasarea în profunzime, prelungeşte vegetaţia, slăbind prin aceasta rezistenţa la ger a pomilor; totodată necesită un consum ridicat de energie şi manoperă.
Dezavantajele de ordin tehnologic, biopedologic şi fizico-mecanice recomandă acest sistem numai în zone aride, neirigate etc. (G.Grădinariu ,1994).
În vederea utilizării acestui sistem se execută arătura de toamnă la adâncimi variabile funcţie de specie, soi, portaltoi şi natura solului. Pe solurile mai grele, umede şi reci, caracteristice zonelor mai înalte, pentru a evita vătămarea rădăcinilor, adâncimea arăturilor va fi de 10-15 cm, în plantaţiile pe rod, cu portaltoi cu înrădăcinare superficială (M9, M26, MM 106) şi de 15-20 cm în cazul portaltoilor cu înrădăcinare mai adâncă (franc, A2, Mll).
În perioada de vegetaţie, se execută pe intervale 3-4 lucrări cu grapa cu discuri în alternanţă cu cultivatorul. Pe rândul de pomi se execută 3-4 praşile manuale sau mecanice cu ajutorul utilajelor dezaxabile (freză, cultivator, disc),
În zonele colinar-montane dezavantajele acestui sistem se amplifică şi în consecinţă ogorul lucrat trebuie folosit cu multă prudenţă şi numai combinat cu alte sisteme de întreţinere.
Totodată mai precizăm, că ogorul lucrat imprimă fructelor anumite caractere calitative negative, sensibilitate la bolile fiziologice şi o perioadă de păstrare mai scurtă etc.
Ogorul lucrat combinat cu erbicidare. Acest sistem constă în lucrarea solului numai în prima parte a perioadei de vegetaţie. În a doua parte a verii, începând din luna iulie, când regimul torenţial al ploilor declanşează cele mai mari procese de eroziune, lucrările se întrerup, iar solul se lasă să se înierbeze natural.
Pe lângă protecţia solului împotriva eroziunii se asigură accesul relativ uşor al agregatelor în plantaţie pentru efectuarea lucrărilor tehnologice. Acest sistem este indicat în plantaţiile intensive situate pe versanţi cu panta de până la 14-15 %.
Pe rândul de pomi solul se lucrează primăvara şi se erbicidează. Administrarea erbicidelor în plantaţiile intensive de pomi şi arbuşti fructiferi se execută în general pe rândul de pomi, pe o fâşie lată de 1-2 m, funcţie de vârsta pomilor şi lăţimea gardului fructifer, fâşie care se lucrează greu mecanizat.
Aplicarea erbicidelor se poate face manual (pe suprafeţe mici) sau mecanic cu instalaţia EEL-2 + tractorul U 445 D.T., montată în faţa acestuia şi în agregat cu una din maşinile de stropit MST 900 sau MSPC-300. La pompa de stropit MST 900, instalaţia EEL-2 se poate înlocui cu două furtunuri prevăzute cu lănci, deservite de doi muncitori.
În pomicultură se folosesc erbicide de contact (Gramaxone, Reglone, D.N.O.C., Fusilade, Tiuran, Paraquat, Diquat etc) sau sistemice (Simazin, Caragard, Livezin, Ustinex, Pitezin-B, Devinol, Roundup, Venzar, Betanol, Targa etc.)
Erbicidarea în pornicultură trebuie să se efectueze cu restricţii mai ales în primii 3- 4 ani de la plantare la toate speciile şi mai ales la drupacae (prun, cais).
Culturile intercalate constau în cultivarea intervalelor din livezile intensive şi extensive în primi 2-3 ani după plantare. În livezile clasice, cu distanţe mai mari de 4 m între rânduri, cultivarea intervalelor se poate face o perioadă mai mare de timp, până la definitivarea coroanelor. În zonele colinar-montane, unde nu se pune problema concurenţei pentru apă, culturile în condiţiile zonelor înalte a S.C.P.P. Bilceşti, s-au obţinut rezultate bune prin folosirea ca îngrăşăminte verzi a lupinului şi bobului, fertilizate cu N.P.K,, semănate după legarea fructelor şi încorporate în sol în a doua jumătate a lunii august, când plantele s-au aflat la sfârşitul înfloritului (Gh. Bădescu, 1976). În aceste condiţii, producţia de fructe şi creşterile pomilor au fost superioare, variantei în care solul s-a menţinut ca ogor lucrat fertilizat cu gunoi de grajd şi N, P, K.
Ogorul cu îngrăşăminte verzi prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje.
Ca avantaje precizăm: măreşte conţinutul solului în materie organică; reduce procesul de eroziune a solului; împiedică prucesul de îmburuienare şi intensifică activitatea microorganismelor aerobe; înlătură excesul de umiditate; reduc amplitudinile de temperatură; favorizează structurarea solului şi obţinera unor fructe cu calităţi superioare şi capacitate bună de păstrare.
Dezavantajele acestui sistem sunt: culturile respective concurează pomii în consumul de apă şi hrană, costul de producţie a fructelor este mai ridicat etc.
Înierbarea artificială parţială este sistemul cel mai indicat şi mai eficient din plantaţiile situate pe pante neamenajate sau amenajate în terase din zonele cu precipitaţii de peste 700 mm.
În plantaţiile intensive şi superintensive de tip comercial, înierbarea intervalelor dintre rânduri protejează solul împotriva eroziunii, menţine şi reface structura acestuia şi asigură traficul tehnologic al agregatelor în orice perioadă. Totodată, prin reducerea numărului de lucrări aplicate solului, se obţin importante economii de carburanţi si forţă de muncă.
Experienţele au arătat că prin înierbarea intervalelor dintre rânduri în plantaţiile intensive, unde gradul de acoperire a solului a fost de 100%, scurgerile de suprafaţă s-au redus cu 83%, iar pierderile de sol cu 93% faţă de ogorul negru (I. Neamţu, 1980).
Pentru înierbarea intervalelor se pot folosi fie amestecuri de ierburi alcătuite numai din graminee (Lolium perene, Dactylis glomerata, Phleum pratense, Festuca rubra) şi leguniinoase (Trifolium repens, T. pratense, Lotus corniculatus etc.). Semănatul ierburilor se face primăvara, în teren bine pregătit, altemativ (într-un an un interval, în anul următor celălalt). Solul de pe rândurile de porni (1-2 m) se erbicidează anual.
Iarba se coseşte de 4-5 ori pe vară când ajunge la înălţimea de 15-20 cm. şi se lasă pe interval ca mulci. După fiecare coasă se feitilizează cu 20-25 kg. N s.a./ ha.
Rezultatele obţinute în ţara noastră pe diferite tipuri de sol şi pante situate în zone cu precipitaţii abundente, au scos în evidenţă eficienţa agroameliorativă a acestui sistem de întreţinere comparativ cu ogorul lucrat. Totodată nu s-au înregistrat efecte negative asupra creşterii, iar producţiile au fost practic egale cu cele din ogorul lucrat (Gh. Bădescu, 1976; I. Dumitrache 1977; A. Lazăr, 1978).
Totodată fructele obţinute din aceste plantaţii întreţinute după acest sistem au calităţi superioare şi capacitate mare de păstrare (A. Gherghi , 1979; G Grădinariu, 1988).
Înierbarea intervalelor prezintă o deosebită importanţă şi pentru plantaţiile de arbuşti fructiferi (afin, coacăz, zmeur etc.) din zonele colinare montane. Precizăm însă că spre deosebire de celelalte specii pomicole, unii arbuşti, cum sunt coacăzul şi afinul, au un sistem radicular mai fin şi care pe solurile mai grele şi umede se dezvoltă în stratul superficial de sol (10-40 cm). De aceea aceştia nu suportă în nici o etapă a vieţii îmburuienarea sau înţelenirea, fapt ce impune, lucrarea obligatorie a solului pe rândul de plante.
Pentru majoritatea zonelor pomicole din ţară, cele mai bune rezultate s-au obţinut când s-au folosit benzile înierbate în alternanţă cu ogorul lucrat, chiar dacă cele mai moderne tehnologii din ţările cu pomicultură avansată indică folosirea covorului ierbos pe întreaga suprafaţă (G. Grădinariu, 1994).
Înierbarea naturală totală (Ţelina perrnanentă) este folosită în plantaţiile extensive din zonele dealurilor înalte, pe versanţii neuniformi, fără posibilităţi de amenajare sau cu pante mai mari de 30-35%, precum şi în grădinile populaţiei. Acest sistem se justifică în cele mai multe cazuri atât prevenirea eroziunii solului şi a alunecărilor de teren, datorate excesului de umiditate, cât şi din considerente economice, întrucât asigură producţii de fructe, furaje pentru animale etc.
Totodată acest sistem permite menţinerea structurii glomerulare a solului şi necesită cheltuieli materiale şi de forţă de muncă nunime.
Pentru valorificarea potenţialului de producţie al plantaţiilor din fermele pomicole, acestui sistem i s-au adus anumite îmbunătăţiri, care au constat în mobilizarea solului în jurul pomilor, concomitent cu aplicarea îngrăşămmtelor organice şi minerale, iar pe terenurile cu pantă mare şi executarea teraselor individuale.
Mulcirea solului. Acest sistem prezintă interes mai ales în plantaţiile de arbuşti şi în cultura căpşunului. Mai recent, acest sistem a pătruns şi în plantaţiile superintensive şi intensive.
Mulciul poate fi natural (ierburi cosite, paie, coceni, frunze etc.) sau artificial (folie de polietilenă albă sau colorată). Grosimea mulciului natural este de 10-15 cm. Mulcirea poate fi făcută sub formă de benzi pe răndul de plante sau pe întreaga suprafaţă.
Mulcirea artificială se realizează în benzi de 1,5-2 m pe rândurile de pomi şi în plantaţiile de căpşun.
Mulcirea prezintă anumite avantaje: menţine umiditatea din sol; împiedică creşterea buruienilor; reduce amplitudinile de temperatură cu 3-60C vara şi ridică temperatura solului cu 2-3 °C iarna, comparativ cu ogorul lucrat; menţine structura, porozitatea şi afânarea solului, mărind conţinutul solului în materie organică, împiedicând, totodată, eroziunea solului.
În plantaţiile de afin, prin mulcirea cu rumeguş sau turbă se ameliorează însuşirile fizice ale solului şi se accentuează aciditatea, fapt favorabil acestei specii.
Ca dezavantaje ale acestui sistem enumerăm: mulciul măreşte suprafaţa de iradiere a căldurii , iar în caz de îngheţ intensifică pagubele; sporirea consumului de materiale şi forţă de muncă; favorizează înmulţirea insectelor şi a rozătoarelor, stimulează dezvoltarea sistemului radicular al pomilor mai la suprafaţă, cu consecinţele negative cunoscute; nu combate buruienile perene dacă grosimea stratului de mulci este mai mică de 20 cm.
înainte de mulcire, solul se afânează şi se fertilizează cu îngrăşăminte minerale.
