Pădurile de stejar din România trec printr-o criză ecologică majoră. Slăbiți de secetă și atacați de o insectă invazivă, mii de arbori se usucă în tăcere. Fenomenul este insidios – nu afectează mari suprafețe compacte, ci se manifestă în pâlcuri răzlețe, greu de sesizat de la suprafață. Însă dimensiunea reală este îngrijorătoare: peste 37.000 de hectare de pădure sunt deja afectate doar în fondul forestier administrat de Romsilva – o suprafață mai mare decât întreg Parcul Natural Apuseni.
Gândacul invizibil care distruge stejarii
Vinovatul: un gândac din specia Agrilus, un dăunător care se instalează între scoarță și lemn și distruge seva copacului. Pădurarii privesc neputincioși cum stejarii, majoritatea în vârstă de 60-80 de ani, se usucă treptat, fără semne vizibile la început. Insecta atacă arborii deja slăbiți, iar lipsa precedentelor face ca autoritățile să nu aibă încă o strategie clară de combatere.
„Gândacul apare în arborii aflați în declin fiziologic. Nu știm cum a ajuns în România”, declară Florin Stancu, șeful Ocolului Silvic Găești.
Păduri moștenite, transformate în câmpuri
Pentru unii proprietari de pădure, ca Alex Deleanu din Dâmbovița, vestea e devastatoare. De ani de zile așteaptă reconstituirea dreptului de proprietate, dar acum a aflat că trei sferturi din pădurea moștenită este compromisă.
„Cum să primești ceva ce nu mai există? O să pot planta porumb, nu stejari…”, spune el, cu amărăciune.
Măsuri tardive și lipsă de soluții
Romsilva confirmă dimensiunea alarmantă a problemei: 37.000 de hectare afectate în județele Dâmbovița, Arad, Timiș, Vaslui și Vrancea. Grav este că, fiind o specie exotică, despre Agrilus nu există suficiente date în literatura de specialitate. Nu se cunosc metode eficiente de prevenire, monitorizare sau combatere.
„Este un dăunător invizibil, nu poate fi combătut cu mijloacele actuale”, admite Marin Petre, directorul Direcției Silvice Dâmbovița.
Ce se poate face?
Deocamdată, singura soluție aplicată este tăierea arborilor infestați. Specialiștii propun însă o viziune pe termen lung: înlocuirea stejarilor vulnerabili cu specii mai rezistente la secetă. Dar regenerarea pădurilor este un proces lent, mai ales în cazul arborilor cu un ciclu de viață de peste 100 de ani.
„Nu poți veni cu soluții rapide pentru cicluri atât de lungi”, avertizează cercetătorul Dănuț Chira de la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură.
Un studiu demarat de Romsilva și INCDS în 2023 ar putea aduce răspunsuri. Din păcate, rezultatele vor veni abia în 2026. Până atunci, pădurile României continuă să se stingă în tăcere.
Uscarea pădurilor – dezastru natural sau oportunitate mascată pentru tăieri „legale”? 🌲
În timp ce zeci de mii de hectare de păduri de stejar din România se usucă sub ochii noștri, o întrebare planează tot mai apăsat: ne confruntăm cu o catastrofă ecologică sau asistăm, fără să vrem, la o justificare perfectă pentru noi exploatări forestiere?
Oficial, vinovatul e o insectă din specia Agrilus, care profită de copacii slăbiți de secetă. Doar că fenomenul, deși vechi de câțiva ani, nu a fost tratat cu urgență de autorități. Ba mai mult, în lipsa unor metode clare de combatere, singura soluție aplicată a fost… tăierea arborilor infestați.
Pe hârtie, e o măsură de protecție. În realitate, devine o portiță larg deschisă pentru exploatare, în special acolo unde fondul forestier e valoros, dar greu accesibil prin alte metode. În loc să vedem cercetare, replantare, măsuri de prevenție sau rezistență, vedem gropi, bușteni și camioane.
Cine profită? E greu de spus. Dar știm sigur cine pierde: mediul, biodiversitatea și generațiile viitoare.
Adevărul este că, fără date publice clare, fără acces real la modul în care sunt gestionate aceste crize, fără presiune din partea opiniei publice, nu putem exclude scenariul în care „uscarea” pădurii devine alibiul perfect pentru tăierea ei.
Este vital ca:
- cercetarea promisă de Romsilva și INCDS să fie transparentă;
- tăierile să fie strict monitorizate;
- replantarea să nu fie doar o promisiune viitoare, ci o acțiune prezentă.
Într-o țară în care pădurile se duc, încet, dar sigur, întrebarea nu mai e „cine le taie”, ci cât timp vom continua să închidem ochii.