Guvernul Luca Niculescu se află la un pas decisiv de învestitură, după ce toți miniștrii desemnați au trecut cu succes voturile de avizare ale parlamentarilor. Marți, în plenul comun al Parlamentului, se va desfășura votul final, moment care ar marca revenirea României la o guvernare cu puteri depline, după o perioadă.
Panorama politică din jurul acestei investituri relevă, totuși, o realitate mai complexă decât pare la o privire superficială. Guvernul Niculescu nu beneficiază de o majoritate stabilă în Parlament. Este o formație de tip monocolor, condusă de Partidul Social Democrat, cu sprijin tactic din partea Uniunii Democrate Maghiare și al altor partide care au semnat acorduri punctuale pentru susținere. Această configurăție pune sub semnul întrebării nu cât despre capacitatea guvernului de a-și duce mandatul, ci cum va naviga printre tensiunile unei coaliții fragile.
Kelemen Hunor, președintele UDMR, a clarificat poziția formațiunii sale în plenul Parlamentului. Maghiarii vor vota pentru investirea cabinetului Niculescu din responsabilitate civică, spune el, pentru a pune capăt crizei guvernamentale declanșate de moțiunea de cenzură din mai. Doar că, și asta e crucialul, UDMR nu intră în guvern. Rămân în opoziție, dar una colaborativă, care va negocia pe fiecare proiect de lege și ordonanță în parte. Aceasta nu e o majoritate; aceasta e o înțelegere pe termen scurt.
Hunor a punctat clar o limitare esențială a acestui guvern: votul de marți închide doar criza guvernamentală din mai. Celelalte crize rămân neatinse. Criza bugetară nu dispare în urma unei simple investituri. Economia nu se redresează automat. Provocările sociale nu vor aștepta o majoritate stabilă pentru a se agrava. România intră sub conducerea Niculescu tot cu aceleași presiuni structurale din urmă cu trei luni, doar că acum cu o echipă administrativă la cârmă.
Opoziția din partea USR a fost mai dură și mai diagnostică. Deputatul Radu Miruță a acuzat direct că problema nu e premierul, ci direcția în care merge guvernul: pesedizarea sistemului de stat. El a invocat cifrele dintr-o lungă istorie a PSD la putere – 18 participări în guverne, 11 premieri diferiți, cinci milioane de români plecați din țară, fabrici închise. Acuzația depășește persoana lui Niculescu și se fixează pe permanența unei culturi politice pe care USR o numește coruptă și ineficientă.
Miruță a contraataca cu propriul bilanț: în doar câteva luni de guvernare USR, ei susțin că au reluat cinci fabrici, au realizat cel mai mare program de înzestrare al armatei românești și au angajat șapte mii de militari noi. Mesajul e clar: statul se poate administra și fără a fi tratat ca propriul fisc de grup politic. Pentru USR, votul de marți pe Niculescu e o pierdere, o dovadă că România nu e pregătită pentru o trecere mai profundă.
Calendarul politic e plin de obstacole concrete. Un guvern fără majoritate stabilă, obligat să negocieze fiecare măsură cu parteneri care pot retrage sprijinul oricând, funcționează ca o bicicletă cu o roată lipsă. Pare că merge, dar riscurile de alunecare sunt mari. Kelemen Hunor a insistat că dialogul va fi necesar pe fiecare lege, fiecare ordonanță, fiecare politică publică – adică, în limbaj cifrat, că UDMR și alte forțe care vor acorda sprijin vor folosi asta ca pârghie de negociere pe subiecte care le interesează: protecția minorităților, transferuri de buget, controlul asupra unor pârghii administrative.
Aici apare o miza politică mai vastă. Hunor a tras și o linie clara: România nu trebuie să riste nici măcar o zi de „aventură dincolo de graniţele dialogului politic”. Replică directă la Partidul AUR, care rămâne în opoziție în afara oricărui acord de susținere și care a fost acuzat de Hunor de „radicalism vecin cu violența și haosul”. Asta e spus nu la întâmplare. România a avut recent o campanie electorală marcată de tensiuni geopolitice, influență externă și retorică polarizată. Faptul că Hunor invocat asta cu atâta claritate e o recunoaștere că riscurile instituționale nu-s doar bugetare, ci și legate de coeziune democratică.
Pentru cetățeanul obișnuit, marțea aceasta marcheaza redeschiderea unei pagini administrative. Un guvern cu puteri depline va putea semna documente, va putea negocia internațional fără să stea trei luni pe formalizări și va putea implementa măsuri fără să aștepte o majoritate parlamentară momentană. Asta conteaza pentru investițiile străine, pentru funcționarea instituțiilor și pentru încrederea pieței. Doar că, din perspectiva unei reforme structurale și a unui salt calitativ în administrația românească, investirea lui Niculescu e mai degrabă o soluție de cumpănare decât de transformare.
Săptămânile următoare vor arăta dacă Niculescu va reuși să transforme această fragilitate aparentă în flexibilitate productivă sau dacă va ceda presiunilor unui Parlament care, deși e de acord să-l investească, nu-i acordă mandat deplin. Asta e povestea reală pe care o va scrie guvernul în lunile care vor urma.