Într-o iarnă grea, într-o Românie cenușie în care fructele exotice erau aproape mitice, un copil de opt ani descoperea pentru prima dată gustul unei portocale. O simplă portocală, învelită în hârtie de ziar, adusă acasă de tatăl său, muncitor la secția de drumuri din oraș. Un dar rar, împărțit cu grijă și bucurie între toți membrii familiei, care avea să rămână în memorie nu doar ca un gust, ci ca o lecție de viață despre împărtășire, simplitate și fericirea născută din lucrurile mărunte.
O comoară într-o lume gri
În anii ‘80, România trecea printr-o perioadă dificilă. Alimentele de bază se găseau greu, iar luxul unor fructe exotice precum portocalele era rezervat doar ocaziilor speciale – sau celor norocoși care reușeau să le procure. Pentru copiii crescuți cu mere și pere din livada bunicilor, mirosul unei portocale era un vis îndepărtat, o poveste spusă de părinți despre alte vremuri sau despre ceea ce se vedea, uneori, în filmele străine.
În acea seară de iarnă, tata a venit acasă cu ochii strălucind, ascunzând în spatele său un mic miracol: o portocală, primită la muncă. Într-o bucătărie mică, unde mirosul de varză murată din beci și lemne arse în sobă era familiar, aroma portocalei s-a răspândit ca un parfum interzis, un anunț al unei lumi dincolo de granițele cenușii ale cotidianului.
Ritualul împărțirii
Copiii s-au strâns în jurul mesei, privind cu ochii mari fructul perfect rotund și strălucitor. Într-o casă unde fiecare lucru se împărțea cu grijă, portocala nu făcea excepție. Cu mâinile încă aspre și pătate de ulei de mașină, tatăl a desfăcut coaja încet, aproape ritualic, lăsând sucul să se răspândească în aer. Felii egale – două pentru fiecare copil, două pentru părinți. Nimeni nu a cerut mai mult, nimeni nu a întrebat de ce atât de puțin. Pentru că în acele momente, nu cantitatea conta, ci bucuria împărtășită.
„Mâncați încet,” a spus mama, cu ochii umezi. Dar cum să mănânci încet prima portocală din viața ta? Feliile s-au topit rapid, lăsând în urmă doar aroma pe degete și gustul dulce-acrișor care avea să fie povestit săptămâni întregi.
Un gust care nu se uită
În noaptea aceea, sub plapuma groasă de lână, copilul și-a dus degetele la nas, încercând să prindă ultimele urme ale miresmei exotice. În întuneric, sora mai mică a șoptit: „Crezi că mai primește tata una?” O întrebare simplă, dar care purta în ea speranța unei alte seri magice, a unui alt moment de fericire pură.
Anii au trecut, iar portocalele au început să apară pe rafturile magazinelor. Nu mai erau o raritate, nu mai aveau aceeași aură de magie. Dar, în mod paradoxal, nu au mai avut niciodată gustul acela unic. Pentru că gustul primei portocale nu venea doar din fruct, ci din contextul în care fusese trăită: din ochii strălucitori ai tatălui, din mâinile mamei ștergând cu grijă sucul de pe bărbia copilului cel mic, din împărțirea egală a unui miracol într-o familie unită.
O lecție despre fericire
Astăzi, printre grămezile de portocale din supermarket, această amintire se întoarce ca un ecou dintr-un timp care nu mai există. Pentru mulți, portocalele sunt doar un alt produs obișnuit, luat fără gânduri de pe raft. Dar pentru cei care au trăit acele vremuri, ele rămân simboluri ale unei bucurii simple, a unei copilării în care fiecare mică surpriză conta enorm.
Această poveste nu este doar despre o portocală, ci despre lecția mai profundă pe care o aduce: cele mai dulci lucruri din viață sunt cele împărțite cu cei dragi. Fericirea nu stă în abundență, ci în puterea de a împărți, de a prețui și de a transforma un moment obișnuit într-o amintire de neuitat.
