În Grecia, o situație neobișnuită pune în evidență consecințele pandemiei de COVID-19 asupra practicilor funerare. Aproximativ 150 de persoane decedate din cauza virusului în cimitirul din Kavala vor fi deshumate după cinci ani, deoarece trupurile lor nu s-au descompus în mod natural, ocupând locuri de veci care sunt.
Motivul acestei situații ține de măsurile de precauție luate în perioada pandemiei. Trupurile celor decedați din COVID au fost sigilate în saci din plastic special, o procedură menită să limiteze răspândirea virusului și să protejeze personalul care lucra în cimitire. Plasticul, deși a îndeplinit scopul său inițial de protecție, a avut o consecință neașteptată: a împiedicat oxigenul și microorganismele din sol să ajungă la rămășițe, oprindu-se astfel procesul natural de descompunere a cadavrelor.
După cinci ani de la deces, corpurile rămân relativ intacte, nedecompuse. Normalmente, în conformitate cu tradițiile religioase locale, deshuma se realizează la trei ani după înmormântare, cu o posibilă prelungire până la cinci ani. Procedura din Kavala depășește aceste termenuri standard din cauza lipsei de descompunere, care face locurile de veci indisponibile pentru alte funeralii care nu pot fi amânate.
Consiliul municipal din Kavala a aprobat de urgență procedura de dezgropare și reinhumație a acestor 150 de persoane. Procesul va fi gratuit pentru familiile celor decedați, o măsură luată pentru a atenua ingrijorările acestora și pentru a elibera spațiul din cimitir. Operațiunea urmează să se desfășoare în modul cel mai respectuos posibil, ținând cont de durerile care încă caracterizează pierderea acestor oameni.
Un medic din Atena, Nikos Koudunis, a explicat gravitatea situației și ceea ce aceasta revelă despre impactul pandemiei. Potrivit declarațiilor sale pentru mass-media, situația din Kavala nu este doar o problemă locală, ci o ilustrare a ceea ce s-ar putea întâmpla în alte zone ale Greciei. Faptul că după cinci ani corpurile nu prezintă descompunere arată severitatea efectelor virusului asupra fiziologiei umane și importanța măsurilor care au fost implementate pe vremea pandemiei.
Koudunis a subliniat că aceste proceduri de protecție au fost necesare în epoca în care mulți cetățeni nu acceptau realitatea amenințării COVID-19. Decizia de a sigila corpurile în saci din plastic a fost justificată de riscul epidemiologic și de nevoia de a proteja cei care lucrau în sectorul mortuar. Cu toate acestea, niciun specialist nu putea prevedea că această metodă ar duce la o conservare neintentionată a cadavrelor.
Cazul din Kavala reflectă provocările pe termen lung pe care pandemiile le creează dincolo de perioada acută a răspândirii bolii. Autoritățile din Grecia nu au fost pregătite pentru gestionarea pe termen lung a unor situații precum aceasta, iar soluția adoptată — reinhumația după cinci ani — a fost impusă de circumstanțe practice legate de utilizarea terenului din cimitir.
Această situație pune în evidență necesitatea unor protocoale mai bine gândite pentru gestionarea decedaților din bolile infecțioase grave. Metodele de protecție trebuie să echilibreze preocupările epidemiologice imediate cu consecințele pe termen lung asupra practicilor funerare și asupra familiilor celor decedați.
Pentru familiile celor 150 de persoane, reinhumația reprezintă o reactualizare a durerii unei pierderi care era deja trecută. Cu toate că procedura va fi gratuită și organizată de autorități, impactul emoțional asupra celor care au pierdut oameni dragi rămâne o realitate care nu poate fi ușor depășită. Grecia va trebui să gestioneze cu sensibilitate această procedură în timp ce se asigură că spațiile cimitirelor revin la disponibilitate pentru celelalte funeral care astepta.