Israelul intră în cea mai profundă criză politică din ultimii ani. Benjamin Netanyahu, premierul care a dominat scena politică în ultimul deceniu, se află la un pas de a pierde puterea executivă după alegerile din noiembrie 2026.
Gadi Eisenkot, fost șef al statului major al armatei israeliene și acum lider al opoziției prin partidul Yashar, a reușit ceea ce nimeni nu credea posibil: să strângă într-o alianță post-electorală forțe diametral opuse — de la liberali la membri ai minorității arabe palestiniene. Eisenkot are acum sprijinul a 67 de parlamentari din 120, un avans substanțial față de Netanyahu, care poate conta pe doar 52 de voturi. Aceasta nu e o simplă schimbare de guvern; e o realiniere profundă a tabelei politice israeliene.
Cum s-a ajuns la un moment în care o coaliție cu arabi devine nu doar acceptabilă pentru o majoritate parlamentară, ci chiar necesară? Răspunsul se află în calmul forțat din ultimi doi ani de după guerra din Gaza și conflictul din octombrie 2023. Alegătorul israelian, obosit de polarizare și agitație continuă, a dat o pedeapsă clară partidelor de extremă dreapta care au compus guvernul Netanyahu. Ciudadania și-a exprimat dorința de schimbare, nu prin voturi în masă pentru opoziție, ci prin suficient de mulți parlamentari care să permită formarea unei majorități diverse.
Gadi Eisenkot nu e un politicieni tradițional. Cariera sa de 36 de ani în Forțele de Apărare Israeliene — inclusiv patru ani în fruntea statului major — îi dă o legitimitate pe care nici Netanyahu, nici opoziția clasică nu o mai posedă. Când a intrat în politică, a făcut-o cu o poziție clară: pragmatism în exterior, reformă în interior. Nu promite miracole. Spune public ce crede, și asta se apreciază.
Alianța pe care o conduce este una firească de centru și centru-stânga, care include Yisrael Beytenu (conservatori seculari), Democrații (stânga solidă), Ra’am (o formațiune arabă care pune condiții, dar negocia). La acestea se adaugă sprijinul crucial al Listei Unite, o alianță a tuturor partidelor arabe, care a obținut un număr record de 19 mandate. O astfel de majoritate, în Israel, era considerată tabu politic până acum trei luni.
Ce înseamnă asta, de fapt? Faptul că palestinienii din Israel — cetățeni israelieni de origine arabă, care nu au reprezentare reală de zeci de ani — pot deveni pivotali într-o ecuație de guvernare schimbă fundamental calculele politice. Nu pentru că arabi vor minișteri (deocamdată, nici pe asta nu se vorbește). Pentru că, pur și simplu, nu mai poate fi construit o majoritate fără ei. Asta e o schimbare seismic în gândirea politică israeliană.
Netanyahu a găsit sprijin doar din dreapta extremă: Sionismul Religios-Zehut, Shas (formațiunea ultraortodoxă), și Otzma Yehudit. Partidul Iudaismul Unit al Torei a refuzat să-l recomande. Calcul simplu: Netanyahu nu e mai sus de 52 de voturi, departe de pragul de 61 necesar pentru o majoritate parlamentară.
Procedura constituțională care urmează e strictă și calculată: Herzog va desemna oficial pe Eisenkot ca să formeze noul guvern. Eisenkot va avea 28 de zile pentru a negotia acordurile de coaliție, cu posibilitate de prelungire cu 14 zile. Dacă eșuează — și o poate face, pentru că negocierea cu arabi pe chestiuni de securitate și drepturi minorelor minorității nu-i ușoară — Herzog va putea da sarcina unui alt candidat. Nu e garantat că Eisenkot va reuși, deși numerele par favorabile pe hartă.
Miza reală a acestei crize nu e doar cine va fi prim-ministru. E vorba de un reset complet al ordinii interne israeliene. O coaliție cu arabi, fie și pur și simplu în calcul electoral, nu doar în guvernare, semnalizează că Israel se gândește la un model mai incluziv. Nu din moralitate; din pragmatism. Trei ani de politică identitară și polarizare au epuizat alegătorul mediu israelian.
Netanyahu va rămâne în Knesset, va conduce o opoziție agresivă și va lucra la a-și reconstrui baza. Dar era lui de prim-ministru, așa cum a fost cunoscut timp de decenii, pare să se fi încheiat.
Israelul va intra în următoarele săptămâni într-o negociere complexă. O coaliție Eisenkot cu arabi va trebui să stabilească liniile roșii pe chestiuni de securitate și pe drepturi ale minorității. Nici una din parti nu vrea compromisuri pe puncte care o pun în pericol electoral. Dar calculul este că, totuși, există majoritate pentru a face lucrul asta.
Ceea ce se întâmplă în aceste zile la Ierusalim nu-i doar schimbare de guvern; e un test: poate o democrație foarte polarizată să se re-egilibreze printr-o coaliție neconvențională? Răspunsul va determina cât de sănătoasă rămâne instituția parlamentară israeliană pentru următorii ani.