Formarea sau modelarea prin copilire, carnire şi îndepărtarea frunzelor la rosii

Acest set de operaţii este necesar pentru accelerarea coacerii şi obţinerii unor fructe mai mari.

Se întâmplă deseori grădiniştilor-amatori să greşească în formarea (modelarea) roşiilor, deorece nu ţin cont de particularităţile soiului sau hibridului pe care-l plantează. Astfel se ajunge la situaţia, deloc plăcută, de a pierde mare parte sau chiar în totalitate, recolta.

Aşadar, dragii mei prieteni-gradinişti, cănd cumpăraţi seminţe sau răsad de tomate, fiti atenţi ce fel de creştere au: indeterminată sau determinată, deorece ele se formează diferit. Şi acum să trecem la explicaţii:

Copilirea

sau îndepartarea còpililor (puilor, cum frumos li se mai spune undeva prin Banat sau Ardeal) este o operaţie, care necesită un volum mare de lucru, dar absolut necesară. Neîndepărtându-i, lipsim planta-mamă de un plus de hrană şi energie în detrimentul dezvoltării viitoarelor roade. Atenţie! Cu cât còpilii sunt mai mari, mai dezvoltaţi, cu atât rana, în urma ruperii, se va cicatriza mai greu, necesitând, din nou, un surplus de energie, care ar fi trebuit cheltuit pentru rodirea viitoarelor fructe.

Operaţia în sine este foarte simplă: se îndepărtează lăstarul crescut între frunză şi tulpină, apucând-o la 1 cm de bază, în aşa fel , încât să rămână la locul îndepărtării un ciotuleţ, care nu va mai permite refacerea unuia nou. Ei, aici părerile sunt împărţite. Unii susţin cele prezentate, alţii sunt de părere ca lăstarii trebuie îndepărtaţi prin tăierea cu o lamă sau cuţit foarte ascuţit direct de la bază. Dat fiind că fiecare dintre metode are plusurile şi minusurile sale, voi lăsa la latitudinea fiecăruia dintre voi alegerea modalităţii de lucru. Eu una am aplicat metoda descrisă  mai sus şi, trebuie să spun că s-a dovedit eficientă.

Dar, şi într-un caz şi în celălalt, să nu uităm să dezinfectăm imediat rănile provocate prin pudrare cu cenusă sau carbune pisat. Copilirea se face, de regulă,  în dimineţile însorite, devreme, pe răcoare, dar după ce s-a uscat roua, ca  rănile să se vindece repede. Intrevalul de copilire: 4-8 zile la roşiile cu creştere determinată şi de 2 ori pe săptămână la cele indeterminate.

Roşiile înalte (pe plicurile de seminte sunt trecute cu creştere indeterminată), le recunoaştem după înălţimea lor, cuprinsă între 1,5 şi trei metri; de obicei, se recomandă sp se cultive în spaţii închise – sere/solare – ramifică puternic, de aceea se vor forma într-una, mai rar în doua tulpini. Asta înseamnă că, pe toată durata dezvoltării lor, ele vor fi copilite sistematic. De pildă, se recomandă ca în verile reci tomatele să se formeze cu o singură tulpină, iar în cele calde şi foarte calde – în doua. Deasemenea pe fiecare tulpină se vor lăsa doar 5 – 7 ciorchini de rod.

Roşiile medii (pe plicurile de seminte sunt trecute cu creştere determinată); acestea au înălţimea cuprinsă între 80 cm şi 130 cm şi se pot cultiva atât în spaţii închise cât şi în câmp. Ca particularitate a acestui fel de roşii este aceea că pe tulpina centrală se formează 5-6 ciorchini de rod după care creşterea lor se opreşte. De aceea soiurile şi hibrizii acestui tip de roşii se vor forma în mai multe tulpini, astfel: in cazul formării în doua tulpini, sub primul ciorchine se va indepărta primul còpil si se va lăsa al 2-lea còpil lateral. Pentru formarea în trei tulpini, înafara celui de-al doilea còpil, vom mai lăsa înca unul dintre cei  mai bine dezvoltaţi şi puternici.

După ce se vor dezvolta şi vor deveni tulpini serioase vom avea grijă să le legăm sau suspendăm de suporturile dinnainte alese. Restul còpililor ce se vor forma va fi îndepărtat obligatoriu, atât de pe tulpina principală cât şi de pe celelalte, pentru a nu obosi planta.

Roşii pitice (pe plicurile de seminte sunt trecute superdeterminate). Există  şi roşii, aşa zis pitice, care cresc în formă de tufă. Înălţimea lor nu depăşeşte jumătate de metru. Productivitatea lor este scăzută, deorece pe ele se formează doi-trei ciorchini, după care se opreşte din creştere. Este singurul fel de roşie care nu se copileşte. De multe ori acest fel de tomate este crescut ca plantă decorativă, pe balcon, terasă,  fară să se dorească, neapărat, o recoltă.

Cârnitul

sau Ciupitul, mai pe limba amatorului, îndepărtarea prin rupere, retezare a vârfului plantei la 2-3 frunze deasupra ultimului ciorchinaş, operaţie care se face pentru a grabi coacerea şi obţinerea unor  fructe mai mari. Acest lucru îl vom face astfel: la roşiile timpurii vom lăsa cam 4-5 ciorchinaşi de rod, iar la cele târzii vom lăsa 6-8 ciorchinaşi. Asta ca toate roşiile să aibă timp suficient de coacere.

Îndepărtarea frunzelor

de la bază la vârf este o lucrare obligatorie dacă vrem fructe dulci si sănătoase. Îndepărtând frunzele devenite inutile, scăpăm de „consumatorii” şi astfel, hrana şi apa vor ajunge în cantitate mai mare la copiii, care trebuie să crească rumeni şi savuroşi. În plus, prin îndepărtarea frunzelor, „picioarele „ se aerisesc mult mai bine, aerul trece liber, şi, astfel,  nu mai sunt condiţii pentru ca sporii ciupercilor haine să se aciuiasca pe roşiile noastre. Numai că acest lucru se va face treptat, frunză cu frunză, etaj cu etaj. De ce? Desigur, pentru a nu stresa planta.

Prima dată se vor rupe frunzele de sub primul ciorchinaş format, apoi, pe măsură ce cresc, şi se formează fructele, continuăm să rupem şi de sub al doilea. La roşiile înalte le vom rupe şi pe cele de sub al treilea ciorchinaş. Atenţie, însa! Frunzele nu le rupem pe toate o dată, ci cate una-două. Explicaţia este simplă. Prin îndepărtarea frunzelor, suprafaţa de evaporare a apei scade brusc; acest lucru va avea drept rezultat nedorit crăparea fructelor. Ca să ştim cand este bine să ne oprim, o să vă destăinuiesc un mic truc: încetăm ruperea lor, atunci când ultima frunză este la o distanţă de 30 cm de la bază. Regula nu se aplică la cele înalte.

Înafară de îndepărtarea frunzelor se mai recurge şi la îndepartarea prin ciupire a ultimilor muguri florali. Vom face acest lucru pentru a inlesni fructificarea.

De reţinut: după orişice operaţie, care implică rupere, ciupire, îndepărtare, chiar şi a frunzelor deja îngălbenite sau uscate, timp de 24 de ore nu ne mai atingem în niciun fel de plante. Nici udat şi nici hrănit. Ele, fiind în convalescenţa, le trebuie un pic de răgaz să se refacă după un astfel de stres.

Dacă aş fi fost scriitor cu ştaif, în mod normal ar fi trebuit să trec în revistă bolile şi dăunătorii acestei culturi, descriindu-le în amănunt. Cum nu am pretenţii de a fi un astfel de scriitor, fireşte, nu voi face acest lucru; din mai multe motive, cu care nu am să vă consum rabdarea şi timpul. Am să fac, în schimb, alt ceva. Am să descriu metodele profilactice şi de tratare ale celor mai răspândite şi sâcâitoare dintre bolile tomatelor. Cu mai puţine cuvinte, vă voi prezenta câteva „reţete medicale”. Paradoxal sau nu, veţi constata, dragii mei, că multe dintre „reţetele culinare” ţin loc şi de remedii de leac.

Pentru început, însă, trebuie să reţinem, însă,  ceva foarte important (eu o numesc una dintre regulile de aur ale gradinăriei): „o plantă sănătoasă, cu greu va putea fi atacată de boli sau dăunători”. De aceea vom face tot ce ne stă în… cunoştinţe pentru a o ajuta să-şi creeze un sistem imunitar impecabil.

Una dintre cele mai temute boli ale tomatelor, care este în stare într-un timp foarte scurt să pună la pământ întrega recoltă şi ceva pe deasupra, este fitoftoroza, boală micotică, declanşată de o ciupercă neşăţioasă, cu un nume exotic, altminteri: Phytophthora infestans. Dar, să ştiţi, dragi grădinişti, că avem ac şi de cojocul ei.

Cu ce  începem? Cu seminţele, fireşte. Ca pe viitor, planta ce va să se nască, să plesnească de sănătate trebuie, mai întâi de toate, să tratăm şi să călim seminţele. Cum? Înainte de a fi însămânţate, ele vor fi ţinute în: apă de cenşă, sau apă oxigenată de concentraţie 1%, sau în suc de aloe vera, în soluţie de acid boric sau bicarbonat de sodiu, în infuzie din: urzică, urzică + coada calului, rostopască, tătăneasă, etc. Fireşte, vom alege una, maximum două, dintre variantele înşirate. Căt timp le ţinem? De la căteva ore până la câteva zile. Apoi urmează călirea. Toate aceste modalităţi le avem descrise în amănunt într-un material separat: „E vremea semănatului”.

Una  dintre cele mai simple şi la îndemână metode este aceea de a ţine câteva zile la rând seminţele în plin soare, cât de multe ore pe zi va fi posibil.

Urmează faza de răsad. Din fragedă pruncie, adică din momentul în care au atins vreo 10 – 12 cm, săptămânal vom stropi tinerele plantule cu soluţie de lapte degresat , zer sau kefir: 1 l de lapte degresat , zer sau kefir la 9 l de apă + 25 -35 picături de tinctură de iod. Iodul se va lupta cu bacteriile, iar acidul lactic este o adevărată „babă cloanţă” pentru sporii ciupercilor hapsâne.

Putem alterna stropirea cu lapte cu cea cu macerat de urzică şi coada calului, 500 gr de plantă uscată la 5 l apă rece sau fierbinte, nu contează. Reprezintă nu numai o barieră în calea bolilor, dar şi o hrană delicioasă. La fel de bine se poate folosi doar macerat la rece de coada calului (1:10) ca tratament de imunizare. Coada  calului, prin conţinutul însemnat de acid silicic (10%!), întăreşte ţesutul plantei, creând un scut în faţa bolilor şi dăunătorilor.

O dată planta ajunsă la adolescenţă (20 – 25 cm) putem face o operaţie interesantă, trecem un fir de cupru, care ne scuteşte, în mare măsură, să folosim stropirile cu solutii, care conţin cupru.

E drept că zeama bordeleză (conţine sulfat de cupru)  are un efect benefic pentru plante, dar, în general, eu fug de preparatele ce conţin cupru. Incerc să-l evit, pe cât posibil, ca să nu îngreunez solul cu el.

Folosesc preparatele pe baza de cupru doar in cazuri extreme. Asta nu înseamnă, nici pe departe, ca alţi grădinişti să nu -l folosescă.

Să  explicăm ce este cu acest fir de cupru. Eu am luat firul de la vechile cabluri telefonice, găsite în cutia cu diverse „rezerve electrice”. Se „dezghioacă” sârma din învelişul său, se freacă bine cu galss-papir, ca să-i îndepărtăm stratul protector, după care secţionăm în câte bucăţi avem nevoie.

Aşadar:  cu  puţin înainte de transplantarea roşiilor la locul definitiv (sau după ce au atins o înalţime de 20 – 30cm) luăm atâtea bucaţele de sârmă de Cu câte plante avem; lungimea:  circa 3 – 4  cm şi o grosime a firului cam cât a unui ac de cusut mai grosuţ. Firul îl trecem, transversal, prin tulpina plantei la o înăltime de cel mult 3cm (dupa unii chiar si 5cm) de la bază, puţin mai jos de prima frunza adevărată.

“Mustatile” rămase se dau în jos, spre rădăcină, de-a lungul tulpinii şi NU IMPREJURUL ei. Profilactic semănăm pe brazdă, sau printre plante, muştar alb sau crăiţe. Se  pare, ca fitoftorei nu-i place vecinătatea acestor plante şi nu va mai avea ce cauta la roşiile noastre! Rănile se refac repede şi nu trebuie să ne facem griji că pe acolo ar putea pătrunde cine ştie ce năzbâtii de „patogenişti”.

Haideţi să înţelegem cum stă treaba, şi cum de ajunge un amărât firicel de cupru să ne ferească planta de duşmani.

Cuprul este un element, care intră în componenţa multor substanţe fito-sanitare indicate în lupta cu ciupercine de tot felul, dăunatoare, fireşte.
Cum   funcţioneză?
Seva plantei ajunge la frunze dinspre rădăcini spre ultimul etaj al plantei  prin tulpină, da? Buuun, ce întalneşte  seva, la un moment dat, în drumul ei? Corect – firul de cupru. Trecând prin zona cu pricina, vrând-nevrând se produce o reacţie chimică între sevă şi cuprul din firul nostru; asfel, molecule de cupr ajung în sistemul circulator al tomatei. Moleculele de cupru îşi vor face treaba cum ştiu ele mai bine în colaborare cu celulele roşiei noastre. Se  vor împrieteni şi vor lupta umăr la umăr impotriva ciupercilor fitoftoroase şi nu numai. Şi, astfel, roşia primeşte din scutul cuprului în lupta cu ciupercina năroadă! Vedeţi cât este de simplu?!

Usturoiul este un alt duşman de temut al ciupercilor parazite şi al multor boli ale plantelor, în general. Este un antibiotic natural, un antimicotic şi un redutabil imunomodelator. Maceratul de usturoi, care va feri planta de ciuperca fitoftorei se prepară astfel: într-un borcan de 3 litri punem 500 gr de usturoi necurăţat dat prin maşina de tocat. Acoperim cu apă şi ţinem la loc întunecat şi cald preţ de 5 zile. Apoi, după ce strecurăm şi punem în recipiente de sticlă, de preferinţă întunecate, vom lua cate 60 ml de macerat la 10 l apă „stată”, adăugăm 2-3 linguri de săpun lichid şi stropim roşiile cam de 4 – 5  ori în toată perioada de vegetaţie. Dacă întâmplarea face ca fitoftoroza să-şi facă de cap prea tare, atunci vom stropi ceva mai des.

O altă reţetă împotriva fitoftorei: apa de cenuşă + macerat de usturoi + coada calului şi/sau rostopască : 400 gr cenuşă se vor fierbe în 10 l apă timp de 30 minute, la sfârşitul fierberii se va adăuga o mână bună de coada calului şi /sau rostopască mărunţite bine. Apoi lăsăm la „dospit” o zi. Strecurăm, adăugăm una-două linguri săpun lichid, 1 lingură de macerat de usturoi şi una de alcool rafinat, vodka sau pălincă + 1 lingură de ulei. Cu această soluţie se stropesc tomatele o dată la 2 zile seara sau dimineaţa devreme.

Urzica, buna prietenă, care are rol de doică şi de bady-guard. O preparăm în felul următor: 1,5 kg plantă verde mărunţită la 10 litri apă, ţinem de azi pe mâine în soare. Cu soluţia obţinută stropim şi roşiile dar şi substratul de pământ de jur-împrejurul lor.

Maceratul din ace şi/sau conuri de conifere se pregăteşte astfel: 2 kg ace şi/sau conuri opărite în 10 l apă se ţin cateva zile, maximum 10, la macerat. Apoi, după ce stercurăm, luăm 1l de soluţie la 5  de apă, două linguri de săpun lichid (în general săpunul lichid este mai mult pentru aderenţă). O rţetă similară este următoarea: se culeg  primăvara muguri de brad, pin, etc, pe care îi păstrăm în pungi de plastic pănă la întrebuinţare, când opărim o măsură de muguri de brad în doua măsuri de apă clocotită, lăsăm pe foc vreo 2-3 minute. Apoi acoperim vasul şi-l ţinem aşa cam 40 de minute-1 oră. Strecurăm, diluăm în raport de 1:5 (1 cană de soluţie la 5 de apă) şi stropim tomatele în floare o dată la 2 săptămâni

Infuzia sau maceratul de rostopască şi/sau tătăneasă excelentă în combaterea fitoftorei, pătării brune, dar şi a afidelor şi acarienilor.

Cum procedam? Luăm 700 gr plantă crudă şi mărunţită şi o opărim în 10l de apă. Acoperim cu ceva gros şi lăsăm la ostoit câteva ore bune, mai bine o zi. Strecurăm, adăugăm, dar nu e obligatoriu, 30 gr de permanganat de potasiu sau o sticluţă de albastru de metilen. Stropim o dată la 2 săptămâni. Vom stropi mai des, dacă ciuperca s-a instalat prea comod pe frunze, îndepărtând părţile bolnave şi arzându-le. În afară de fitoftoroză, roşiile ne mai pot fi atacate şi de sporii altor ciuperci nesuferite. Astfel ne putem trezi cu : Putrezirea vârfului fructului, un beteşug deloc plăcut, care apare, spun specialiştii,  mai ales în perioada de formare a fructelor, când frunzele suferă de sete şi se apucă să fure apa de la rod. Astfel, tesutul din vârful fructului rămâne fără apă, iar domnul putregai atât aşteaptă. Se instalează confortabil pe ţesutul mort şi se înfruptă.

Asta, aşa, grosso-modo, ca să ne facem o idee despre cum trebuie să reacţionăm. Adică: trecem la îndepărtatul fructelor atacate, concomitent cu udatul sistematic şi afânare obligatorie a substratului, ca apa să ajungă, adânc, la ultimile firicele ale rădacinii. Apoi presărăm cenuşă şi mulcim. Gata!

Un alt conaş putregai se ocupă de tulpină, aşa se şi numeşte: putregaiul tulpinii . De el scăpăm ieftin: ştergem cu o cârpă uscată tulpina, o spălăm cu apă oxigenată sau soluţie de bicarbonat de sodiu, apoi pudrăm cenuşă din belşug.

Avortarea florilor. Din varii motive (diferenţe de temperatură, insuficientă umiditate sau, dimpotrivă, în exces, lipsa sau surplusul unuia sau altuia dintre elementele benefice) florile se apucă să cadă de la locul unde ar trebui să se ocupe de rodit. Astfel, prin metoda ce vi-o voi spune, vom ajuta planta să nu facă acest pas nefast. În ajutor ne vinesoluţia de 1% de acid boric (10 gr la 10l apă călduţă) Stropim, cât de des posibil, o dată la două-trei zile pe flori dar şi pe frunze, seara, înainte de culcare.

Şi, uite aşa, cătinel-cătinel, am ajuns la liman. Ştim acum câte puţin din fiecare, suficient pentru început ca să putem trece la treabă. Restul îl vom învăţa pe parcurs, din greşeli sau din luări aminte.

Cât despre strângerea şi păstrarea recoltei, ce şi cum se  poate pregăti din acest minunat „tropican”, voi reveni, poate, altă dată.

Oricum, aceste lucruri le ştie şi cel mai neavenit grădinist.

Dupa atata informatie iata si cateva concluzii si raspunsuri la intrebarile cele mai frecvente:

  1. Puterea de germinare a seminţelor:  4 – 5 ani.
  2. Perioada de semănat răsadul: cu 50 – 60  zile înainte de plantarea la locul definitiv, punând la socoteală şi timpul de rasărire de 5 – 7 zile
  3. Perioada de vegetaţie: 110 – 140 zile, în funcţie de soi.
  4. Pretenţiile faţă de sol sunt modeste. Se poate dezvolta chiar şi pe un sol mai acid, dar, fireşte, preferă să se răsfeţe într-unul roditor. Rezultatele sunt pe măsură.
  5. Tomata este o mare iubitoare de căldură: temperatura optimă de creştere: 20 – 26º. Sub 16º, dar şi peste 30º  încetează creşterea, nu leagă, va pierde rodul, iar sub 3º moare.
  6. Tomata iubeşte nespus lumina, de  care are nevoie din stadiul de sămânţă şi până la recoltarea plantei mature. În lipsa luminii, dacă prioada de timp noros se prelungeşte nefiresc de mult, planta „avortează” florile sau fructele. Fructele se coc greu, işi schimbă gustul şi aroma, devin sensibile la boli şi dăunători, apar petele brune.
  7. Tomatei i se mai spune şi „ Setilă”. Cu toate acestea nu suportă excesul de apă. Se conduce după o regulă strictă „ Capul uscat şi picioarele ude”. Tomata se udă rar , dar din belşug cu apă stată la soare. Umezeala o îmbolnăveşte de diverse boli micotice, mai ales în combinaţie cu temperatura joasă. Diferenţele de umiditate duc la craparea fructelor. Iată de ce folosim cu „religiozitate” stratul de mulcire.
  8. Tomata ţine la silueta ei. Nu este o mare mancăcioasă, dar are pretenţii la bucate alese: azot, fosfor, potasiu, magneziu – în primul rând – urmate de  bor, cupru mangan, fier.Azot – în cantitate moderată, altfel vom creşte o junglă de tomate fără fructe. Fosfor – în cantitate mai mică, dar obligatoriu. De el au nevoie rădăcinile, fructele şi seminţele. Atenţie, însă, sub 15 grade fosforul nu se mai asimilează de către plantă! Potasiul – este necesar în cantitate considerabilă, mai ales în perioada de pubertate şi adolescenţă a plantei. Potasiul ajută planta în lupta împotriva bolilor şi dăunătorilor, îi conferă rezistenţă la frig, creşte calitatea fructelor. Magneziul– în cantitate mare, mai ales în perioada de creştere şi rodire a fructelor. Borul şi manganul – în calitate de hrană, administrată prin stropirea frunzelor (nu la rădăcină); ajută la intensificarea înfloririi şi rodirii, grăbeşte coacerea fructelor.
  9. Nu scăpaţi momentul copilirii, cârnirii şi îndepărtării frunzelor, alminteri riscăm să avem o recoltă modestă.
  10. Tomata trebuie susţinută, deoarece singură nu o poate face.
  11. Muşuroiţi planta, vă va mulţumi cum doar ea ştie s-o facă!
  12. Mulciţi plantele, şi vă veţi uşura munca, iar tomatele vor fi nespus de fericite.
  13. După fiecare udare (rară dar din belşug) nu uitaţi să afânaţi pământul de jur împrejur

Şi ca munca să vă fie încununată de succes, aflaţi ce nu poate suferi Doamna Pătlăgică:

–       detestă ca seminţele ei să fie păstrate la „rece”, sau în spaţii cu diferenţe mari de temperatură

–       nu-i place bălegarul proaspăt, şi nici îngrăşămintele minerale în exces

–       nu-i place azotul în exces. Îl vom administra cu precădere la început, sub formă de macerat de găinaţ, dar şi mai bine, macerat de urzică.

–       nu-i place, chiar urăşte, ca răsadul să fie plantat în substrat rece (sub +15º)

–       nu-i place udatul în exces, care duce la sufocare rădăcinilor pentru că oxigenul devine deficitar, iar hrana nu mai ajunge la destinatar.

–       detestă umiditatea, care aduce după ea bolile micotice