România se confruntă cu un paradox amar: în plină criză climatică și cu riscuri ridicate privind resursele de apă, cetățenii plătesc taxe usturătoare pentru… apa de ploaie. În timp ce fântânile seacă și grădinile se usucă, autoritățile impun tarife de patru ori mai mari pentru apa folosită la udat, iar în unele cazuri, chiar și pentru apa adunată de pe acoperișuri.
Situație critică în județul Dolj: Taxă de patru ori mai mare pentru udarea grădinii
În comuna Ghercești, județul Dolj, consumul excesiv de apă i-a determinat pe oficiali să ia o măsură drastică: cine udă grădina cu apă de la rețea, plătește de patru ori mai mult. Localnicii spun că nu au alternativă – fântânile au secat, iar solariile nu pot fi întreținute fără apă.
„Mai udăm și noi, ce să facem? Cu ce să trăim dacă nu faci o roșie sau un ardei? Nu sunt alte surse de apă,” spun oamenii din sat.
Consumul zilnic de apă a crescut de la 150 mc iarna la peste 700 mc vara, potrivit primarului Cornel Părăroiu. Pentru a preveni colapsul sistemului de alimentare, s-a introdus supraimpozitarea consumului peste 5 metri cubi.
Franța introduce autorizație pentru apa de ploaie: Amenzi și birocrație
De la 1 iulie 2025, grădinarii din Franța vor avea nevoie de autorizație oficială pentru a folosi apa de ploaie. Cei care udă fără acest document riscă amenzi de 135 de euro. Autoritățile justifică reglementarea prin necesitatea controlului resurselor în contextul secetei prelungite.
Pentru obținerea autorizației, cetățenii trebuie să întocmească un dosar detaliat care va fi analizat de primărie. Pensionarii și micii grădinari se tem că noile reguli vor transforma o resursă naturală într-un lux birocratic.
România – țara taxelor absurde: De la apa de ploaie la trasul clopotelor
În România, taxa pe apa meteorică este deja o realitate. Românii din orașe plătesc pentru apa de ploaie care ajunge în canalizare. Aceasta este colectată și tratată la stațiile de epurare, ceea ce generează costuri incluse în factura lunară.
Companiile de apă justifică acest tarif prin infrastructura unitară, unde canalizarea pentru ape pluviale și menajere este comună. Astfel, un bucureștean poate plăti lunar chiar și 20 de lei doar pentru apa pluvială (3,09 lei/mc).
Dar absurditatea nu se oprește aici. În Sibiu, trasul clopotelor sau utilizarea toaletei din cimitir vin cu taxe separate: 1 leu pentru toaletă, 2 lei pentru clopot și 3 lei pentru acces auto în cimitir. Concesionarea unui loc de veci poate costa între 310 și 1000 de lei, în funcție de durată și circumstanțe.
O criză europeană, cu efecte profunde în România
În 2022, România a fost a treia cea mai afectată țară din UE de secetă, după Cipru și Malta. Doar 77% din populație are acces la apă curentă, iar milioane de români încă folosesc fântâni sau apă de ploaie.
Noua taxare și reglementările tot mai dure pun presiune pe grădinarii mici, în special în zonele rurale. Autoritățile promit sprijin financiar pentru sisteme moderne de colectare a apei și educație ecologică, dar pentru oamenii simpli, birocrația și taxele devin o povară în plus.
Într-un stat care taxează natura, întrebarea rămâne: cât de departe pot merge autoritățile în numele protejării resurselor, fără a distruge viața rurală și bunul-simț?
Taxa pe soare, pe apa de ploaie în România
Anul trecut, a ieşit scandal mare din cauza taxei pe soare, care ar fi trebuit impusă posesorilor de panouri solare. Deja, este de notorietate că plătim apa de ploaie. Aceasta este percepută pe companiile de apă-canal, care are deja o tradiție în spate ce o face de neclintit, sub numele pompos de „taxa pe apa meteorică”. Practic, plătim cu toții pentru că vine apă din ceruri, companiile de utilități clamând că apa pluvială trece prin rețeaua de canalizare. De obicei, cuantumul taxei este stabilit în urma unui calcul care are ca variabile suprafața locuinței impozitate și cantitățile de ploaie căzute, conform raportărilor Administrației Naționale de Meteorologie.
Uneori au fost cazuri în care taxa pe apa de ploaie a fost mai mare decât suma de plată pentru apa furnizată gospodăriilor, mai ales în perioadele cu ploi abundente. Adică atunci când ploile potopesc gospodăriile oamenilor, aducând inundații și alte inconveniente, companiile de utilități, deținute în numeroase cazuri de consiliile județene, vin și le cer sinistraților bani.
Nerușinarea acestei taxe a provocat și revolte ale primarilor. De exemplu, compania județeană de utilități din Gorj, Aparegio, și-a pus în cap doi primari. Cel din orașul Rovinari, Robert Filip, a decis să renunțe la serviciile companiei atunci când aceasta a cerut bani pe apa de ploaie. „E de la Dumnezeu lăsată, nu au venit ei cu canalizarea în spate, nu au făcut-o, iar atunci când plouă orașele se inundă pentru că rețeaua nu e bună. Să își rezolve ei problemele”, spunea în 2019 edilul revoltat, potrivit gorjeanul.ro.
Și primarul din Târgu Jiu, Marcel Romanescu, a refuzat să achite nota de plată, cerută astfel că municipalitatea se judecă și acum cu compania. „Societatea Aparegio forțează locuitorii municipiului Târgu Jiu să plătească pentru colectarea apei de ploaie chiar și în zonele unde nu există canalizare, pe câmpuri sau în pădurile de pe raza orașului (…) Nu voi fi niciodată de acord ca Aparegio să-și umple conturile cu banii noștri, ai cetățenilor, pentru un serviciu de care nu beneficiem, fie că este vorba de apa de ploaie care cade în câmp, ori apa deversată direct în Jiu, fără să treacă printr-o stație de epurare!”, spunea Romanescu.
Statul a impozitat stâlpii și scaunele
În România sunt percepute taxe nu doar pentru că bate soarele sau vine ploaia, ci și din lenea Fiscului. Pentru că inspectorii fiscali s-au dovedit incapabili să combată evaziunea fiscală din cârciumi sau restaurante, la sfârșitul anilor 90, fostul ministru de Finanțe Decebal Traian Remeș a instituit „taxa pe scaun”, un impozit pe localuri calculat în funcție de numărul de scaune de la mese. Ulterior, s-a renunțat la el, fiind înlocuit cu impozitul forfetar care a închis multe afaceri în timpul crizei economice din 2009-2010.
Tot barurile și restaurantele au fost ținta a două tentative de impozitare a bacșișului lăsat benevol de clienți chelnerilor. Prima tentativă a avut loc în 2019, pe când ministru de Finanțe era Eugen Orlando Teodorovici, iar acum o inițiativă similară este pe agenda legislativă a Parlamentului. Încă nu s-a oferit o explicație de ce Fiscul trebuie să intervină în relația client-chelner, de parcă inspectorii fiscali ar turna berea în pahare și ar goli scrumierele de pe masă.
În România am avut și o taxă pe stâlp sau „taxa pe construcțiile speciale”, impozit care a afectat companiile din sectorul energiei, telecomunicațiilor sau agriculturii, pentru fiecare stâlp. conductă sau platformă pe care o aveau. Însă acestea au transferat costurile suplimentare asupra consumatorilor, astfel că taxa pe stâlp a fost plătită indirect tot de către românii de rând. Ulterior, această taxă a fost revizuită fiind plătită acum doar pentru stâlpii de susținere ai turbinelor eoliene.
Fanteziile fiscale ale primarilor: taxa pe linişte
Însă ar fi nedrept ca doar Ministerul de Finanțe să fie blamat pentru împilarea fiscală la care sunt supuși românii, un rol aparte avându-l și primăriile. De exemplu, la Constanța a fost percepută mai mulți ani (2003-2016) „taxa de liniște” pentru siguranță în desfășurarea activității în derularea activităților economice. În esență, o taxă de protecție pe modelul celei încasate de clanurile mafiote, numai că banii nu ajungeau la interlopi cu cefe groase, ci la primărie. Această indecență fiscală a fost stopată de către instanță care a declarat taxa drept ilegală.
Tot la Constanța a fost introdusă taxa de stațiune pentru Mamaia, model preluat apoi și de Mangalia. Practic, orice turist care zăbovește peste noapte în stațiunile limitrofe celor două orașe trebuie să plătească o taxă, de parcă turiștii ar fi o sursă de deranj, nu una de venituri majore pentru comunitățile locale.
O altă idee care a bântuit prin primăriile din România a fost perceperea unei taxe de pom, percepută fie la oficierea căsătoriilor, fie la eliberarea autorizației de construcție pentru case sau înmatricularea unei mașini. Sub diverse forme, ideea a fost aplicată la Iași, București și Slatina.