În satele de altădată, mâncarea se făcea la foc de lemne, în cuptoare de lut, iar gustul era unic. Fără gaz, fără curent, fără mixere. Doar ingrediente simple, din grădină, și răbdare. Aceste rețete, păstrate din perioada 1915–1934, au fost transmise de la străbunica mea Ecaterina și refăcute astăzi, în bucătărie modernă, cu același suflet.
Străbunicile noastre găteau din instinct, fără gramaj, dar cu simțul gustului. Fiecare casă avea o plită de fontă sau o vatră, iar mirosul de pâine, cartofi copți și ceapă prăjită era semnul că ziua începe bine.
Primul fel, supa de mere cu carne de porc, pare neobișnuit azi, dar era o rețetă de toamnă foarte apreciată. Merele acrișoare de soi, precum Renetul sau Florina, se puneau alături de carne prăjită, morcov, praz și cartof, dând o aromă dulce-sărată care încălzea gospodăria. Se fierbea la foc mic, iar la final se adăuga un strop de ulei și o mână de verdeață. Gustul era între ciorbă și compot, dar deosebit de bun.
Borșul cu roșii verzi era un alt preparat obișnuit la sfârșit de vară. Carnea de vită fiartă încet, varza tăiată fin, sfecla, morcovul, ardeii și roșiile verzi dădeau o culoare și un parfum aparte. Se acrea ușor, se adăugau frunze de leuștean și bazilic, iar la final se servea cu smântână.
În zilele de post, oamenii făceau supă de pâine. Se prăjea pâinea neagră cu ceapă și se fierbea scurt în apă sărată, cu chimen. La final se adăuga un ou bătut, doar cât să lege. Era o mâncare ieftină, dar hrănitoare, adesea pregătită iarna, când nu mai era carne sau legume.
Tot din post proveneau și chiftelele din ceapă verde. Ceapa se toca, se frământa ușor, se amesteca cu ou și făină, apoi se prăjea până se rumenea. Se mâncau simple sau cu smântână rece. Erau ușor dulci, ușor iuți, și țineau locul cărnii.
Din orz perlat și legume se făcea așa-numitul „terci bogat”, o mâncare completă, de duminică. Ceapa, morcovii, nucile, semințele și ciupercile se puneau în straturi, cu ulei și sare, și se lăsau la cuptor o oră și jumătate. La final, terciul era moale și parfumat, iar dacă se adăuga miere și fructe uscate, devenea un desert.
Un preparat rar întâlnit azi este napul copt cu miere și boabe de cătină, adaptat după rețeta veche cu „călin”. Se dădeau napii pe răzătoare, se amestecau cu pâine uscată, miere și fructe acrișoare, se coceau la 200 de grade și se lăsau să se aburească încet. Era desertul preferat al copiilor iarna.
Vara, salata de castraveți cu frunze tinere de coacăz era o combinație surprinzătoare. Frunzele, tocate fin, dădeau o aromă ușor rășinoasă, iar smântâna lega gusturile. Azi poți folosi leuștean sau tarhon, dar rezultatul e la fel de proaspăt.
Din cartofi și morcovi uscați se făcea o plăcintă simplă, cu gust dulceag. Cartofii fierți se pasau până deveneau elastici, se amestecau cu făină și sare, iar deasupra se așezau morcovii înmuiați în ulei și zahăr. Se cocea totul 40 de minute, până se rumenea.
Pâinea coaptă pe frunze de arțar era un ritual aparte. Frunzele se opăreau, se uscau, apoi pe ele se așezau pâinici mici din făină integrală, drojdie și ulei. Se coceau 45 de minute și se serveau direct pe frunze, cu miros de toamnă și lemn ars.
Din mazăre galbenă se făcea un fel de budincă sărată, un „jeleu” dens, răcit în boluri și servit cu ulei și ceapă. Era hrană de post, simplă, dar consistentă.
Laptele și ouăle se transformau în budincă moale, coaptă la cuptorul cu lemne. Se mânca cu lingura, cu unt sau dulceață. Pentru zilele de sărbătoare, se adăuga zahăr și esență de vanilie.
Papanașii din brânză și cartofi erau o invenție de gospodină practică. Cartofii fierți se amestecau cu brânză de vaci, făină și ou, iar chifteluțele se prăjeau în unt. Se serveau cu smântână sau ca garnitură.
Clătitele cu amidon erau subțiri, fine, și se transformau ușor în tăiței pentru supă. Dacă rămâneau de pe o zi pe alta, se tăiau fâșii și se puneau în zeamă de carne sau lapte.
Iar din ele se făcea un preparat de iarnă: tăiței copți în lapte. Fâșiile se puneau într-un vas de lut, se acopereau cu lapte și se lăsau să se coacă încet, câteva ore. Rezultatul era un fel între budincă și paste dulci.
Toate aceste rețete aveau un lucru în comun: gustul curat al produselor de curte și răbdarea femeilor de atunci. Nu se măsura în grame, ci „după ochi”. Nu se folosea mixer, ci lingura de lemn. Dar fiecare mâncare avea aromă, poveste și sens.
Dacă le încerci azi, cu legume din grădină și fără grabă, o să înțelegi de ce oamenii de atunci trăiau mai simplu, dar mai bine.