Trei glume, un personaj nemuritor și o sâmbătă mai bună. Bancurile cu Bulă rezistă de zeci de ani tocmai pentru că nu îmbătrânesc — iar cel cu Bubulina și cei „doi bărbați adevărați” e, poate, cel mai bine construit dintre toate.
Dar să luăm lucrurile pe rând. Primul banc începe fix acolo unde se termină răbdarea oricărui cuplu: după o ceartă cu tot tacâmul — țipete, reproșuri, farfurii sparte. Bubulina, cu un calm pe care Bulă nu l-a văzut niciodată în acele momente, îi spune: „Bulă, în toată viața mea, am cunoscut doar doi bărbați adevărați.” Bulă, previzibil și gelozie cu tot cu el, întreabă imediat: „Înțeleg, vrei să mă faci gelos. Și cine este al doilea?” Răspunsul vine ca o palmă: „Stai calm, nebunule, că nici pe primul nu-l cunoști.” Aici e tot mecanismul unui banc bine scris: aștepți o revelație și primești exact opusul ei.
Ce face bancurile cu Bulă să funcționeze după atâția ani
Bancurile cu Bulă nu sunt neapărat despre personaj. Sunt despre situații pe care le-ai trăit sau pe care le-ai văzut la alții — cearta de acasă, gelozia fără acoperire, soția care zâmbește când tu crezi că ai câștigat. Bulă e o oglindă, nu un personaj de desene animate. Tocmai de aceea rezistă: nu are biografie, nu are profesie stabilă, nu are vârstă fixă — se mulează pe orice situație.
Al doilea banc din serie schimbă cu totul registrul. Patru români și patru unguri urcă în același tren de la Cluj la București. Ungurii cumpără bilete. Românii, unul singur pentru toți patru. La întoarcere, ungurii iau un singur bilet — iar românii, niciunul. Când vine controlul, ungurii intră în toaletă. Se aude ciocănit, iese o mână cu biletul, „nașul” îl ia — și e chiar ei care au preluat tehnica. Gluma funcționează pentru că are o buclă: românii inventează șmecheria, dar cineva o întoarce împotriva lor. Nu e vorba de etnie, e vorba de cine se adaptează mai repede.
Al treilea banc: Bulă și Dumnezeu, cel mai bun din serie
Educatoarea trece printre bănci și se oprește lângă Bulă, care desenează cu mare atenție. „Ce desenezi?” îl întreabă. „Îl desenez pe Dumnezeu”, răspunde Bulă. Educatoarea îi explică, pedagogic, că nimeni nu știe cum arată Dumnezeu. Bulă nici nu ridică ochii din desen: „O să se știe… în câteva minute.”
Acesta e, din punctul meu de vedere, cel mai bun banc din serie. Nu pentru că e cel mai haios, ci pentru că are ceva dincolo de haz: un copil care nu știe că există lucruri imposibile. Toată viața de adult constă în a pierde certitudinea aia. Bulă cel mic o mai are. Dintre cele patru glume incluse în sursa originală, astea trei au substanță. A patra, cu florile în ghiveci și concediile separate, e mai slabă ca construcție — punch line-ul vine prea devreme și nu surprinde pe nimeni care a mai auzit bancuri de cuplu.
Bubulina a câștigat teren și bancurile cu Bulă se simt
Există o generație întreagă crescută cu Bulă — oameni care au auzit primul banc de la părinți, l-au spus colegilor de școală și acum îl trimit pe WhatsApp. Bubulina a trecut de la statut de victimă la cel de personaj care dă replica finală. Bancul de sâmbătă e un exemplu bun: Bulă pune întrebarea, Bubulina închide ușa.
Sâmbăta viitoare vor mai fi bancuri. Vor fi și mai bune, și mai slabe. Singurul test care contează: dacă îl trimiți cuiva fără să adaugi explicații, bancu-și face singur treaba.
