Una din petele de ruşine care vor rămâne întipărite în istoria României este deportarea bănăţenilor în Bărăgan. Intenţia regimului comunist din România era de a reloca în Câmpia Bărăganului populaţia care locuia pe o rază de aproximativ 25 de kilometri de graniţa cu Iugoslavia.
În anii 1951-1956, regimul comunist a deportat mii de familii din Banat și alte regiuni în câmpia sterpă a Bărăganului. Această tragedie, menită să pedepsească „elementele nesigure” ale regimului, s-a transformat într-o lecție de supraviețuire, muncă și dârzenie. Deși smulși din gospodăriile lor, bănățenii și-au dus cu ei ordinea, disciplina, hărnicia și dragostea pentru pământ, reușind să transforme un loc lipsit de viață într-o zonă productivă.
Încercările unei vieți noi
Ajunși în Bărăgan, deportații au fost obligați să-și construiască locuințe din chirpici și să îndure condiții extreme. Cu toate acestea, spiritul lor gospodăresc și obiceiul de a munci pământul nu i-au lăsat să se resemneze. Ei au defrișat terenuri, au săpat fântâni, au plantat grădini și au ridicat sate acolo unde înainte era doar stepă uscată.
Agricultura, cheia supraviețuirii
Bănățenii aveau o cultură agricolă bine dezvoltată, iar cunoștințele lor despre cultivarea pământului au transformat Bărăganul. Cu sudoarea frunții, au reușit să obțină recolte, să crească animale și să își asigure hrana. Oamenii și-au menținut tradițiile și obiceiurile, formând comunități unite, în care ajutorul reciproc și solidaritatea erau fundamentale.
Moștenirea lăsată în Bărăgan
Deși, după 1956, deportații au fost lăsați să se întoarcă în locurile de baștină, mulți dintre ei au rămas în Bărăgan. Munca lor a schimbat complet peisajul zonei, iar urmașii acelor familii trăiesc și astăzi în așezările ridicate de deportați. Spiritul de muncă și priceperea lor au lăsat o moștenire de neșters, demonstrând că, chiar și în cele mai grele condiții, omul își poate clădi un viitor.
În contextul încordării relaţiilor dintre România şi Iugoslavia, graniţa dintre cele două ţări a devenit o zonă sensibilă pentru guvernul comunist de la Bucureşti. Etniile prezente aici, în special în Banat, erau considerate drept “elemente cu un factor ridicat de risc”. S-a urmat modelul sovietic de deportare. Planurile urmăreau, după cum s-a descoperit ulterior într-un document redactat în 1956 la Timişoara, “igienizarea Banatului” urmărea, în primul rând, curăţarea etnică a germanilor, sârbilor, aromânilor.
În al doilea rând se urmărea îndepărtarea a mai multor categorii sociale considerate periculoase de comunişti. Au fost vizaţi marii fermieri, marii proprietari de pământ, industriaşi, hangii sau deţinători de restaurante, refugiaţi basarabeni sau macedoneni, foşti membri în forţele armate germane, cetăţeni străini, rude ale refugiaţilor, simpatizanţi ai lui Tito, persoane care colaboraseră în război cu inamicul, cadre militare, oficialităţi demise, rude ale contra-revoluţionarilor şi toţi care i-au sprijinit, activişti politici şi pentru drepturile cetăţeneşti, foşti oameni de afaceri cu legături în Occident, lideri ai grupării etnicilor germane.
Acţiunea a fost pusă la cale în noaptea de 17-18 iunie 1951, de Rusalii, şi trebuia să se încheie în cel mult 48 de ore. Au fost stabilite raione din judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, acoperind 203 localităţi. Au fost deportate şi persoane de pe Insula Ada Kaleh. Au fost 12 raioane din Banat: Sânnicolau Mare, Timişoara, Deta, Reşiţa, Oraviţa, Moldova Nouă şi Almăj, de unde au fost deportate 40.320 de persoane. Oamenii, inclusiv femei gravide, bătrâni, bolnavi, copii mici, au fost îmbarcaţi în vagoane de vite şi duşi în Câmpia Bărăganului.
Au fost lăsaţi pe câmpul liber, departe de orice altă aşezare omenească, şi li s-a ordonat să-şi ridice case. Bănăţenii ajunşi în Bărăgan au dat viaţă acelor ţinuturi sterpe, cunoscute pentru veri fierbinţi şi uscate; cât şi pentru ierni foarte geroase cu bătăi de crivăţ. Preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţilor Politici, filiala Constanţa, Paul Andreescu, scria despre bănăţenii deportaţi în Bărăgan, în volumul „Culorile suferinţei”: „Anul următor, adică 1952, fiecare familie avea o casă drept adăpost, dar şi grădini îngrijite şi cultivate. Nicio palmă de pământ nu rămânea nefolosită. Nu lipseau nici aleile cu flori. Dezrădăcinaţii aduseseră cu ei şi dragostea pentru pământ şi hărnicia şi sfinţiseră locurile. Se dusese vestea în localităţile din jur şi veneau sătenii să vadă minunea de la Rubla.
Mulţi au învăţat că şi Bărăganul era apt pentru cultivarea florilor, a pomilor şi a legumelor. Înainte de construirea caselor, au trasat uliţi largi şi drepte. Mai târziu, pe fiecare uliţă au săpat şanţuri de scurgere a apei şi au construit podeţe de scurgere şi de acces în curţi. Dintre strămutaţi, mulţi erau nemţi şi aceştia au adus odată cu ei şi ordinea şi hărnicia şi au făcut ca viaţa să continuie”. Acelaş autor mai scrie: „Nemţii aduseseră cu ei şi acordeoane şi tot felul de instrumente muzicale şi după ce s-au mai aranjat şi rosturile s-au mai conturat, au început să organizeze serbări câmpeneşti cu muzică şi cu dansuri şi iarna întâlniri rânduite prin locuinţe. Şi cum viaţa îşi urma cursul şi cerea tribut sufletului, aveau loc chiar şi căsătorii cu datinile şi obiceiurile locurilor de unde fuseseră smulşi”.
Evocarea aparţine istoricul Mircea Rusnac. În vara şi toamna anului 1951, în regiunile Ialomiţa şi Galaţi, au luat fiinţă 18 localităţi noi: Brateş, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lăteşti, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viişoara şi Zagna – aflate în raioanele Călăraşi, Brăila, Călmăţui, Galaţi, Slobozia, Lehliu şi Feteşti.
Povestea bănățenilor deportați în Bărăgan este una despre suferință, dar și despre curaj și putere de adaptare. Dincolo de drama despărțirii de locurile natale, ei au dovedit că prin muncă și perseverență pot transforma un ținut sterp într-o nouă casă. Astăzi, istoria lor este o lecție de reziliență și de dragoste pentru pământ, o poveste care merită să fie cunoscută și apreciată.
