„Lumea crede că eu vreau toată ziua să cânt, să fiu liberă.” Angelica Flutur și-a exprimat dezamăgirea față de preconceptiile sociale care o înconjoară, într-o confesiune făcută recent în emisiunea „În Oglindă” de la Kanal D2.
Cei care o urmăresc de ani de zile o cred ocupată doar de carieră și de libertate personală. Flutur respinge categoric această imagine. De fapt, dorința ei de maternitate a fost constantă din ziua în care s-a căsătorit. „Din prima zi, când m-am căsătorit, am zis: De astăzi facem copii. Când vin, dă-i, Doamne! Adu-i încoace, că eu sunt aici”, a declarat cântăreața. Această realitate, pe care o păstrează pentru cei din jur care cu adevărat o cunoaște și se roagă pentru ea, rămâne ascunsă după cortina unei vieți publice prea vizibile și prea des interpretată greșit.
Duritatea încercărilor medicale nu a ținut-o departe de speranță, chiar dacă fiecare etapă a fost obositoare și dezamăgitoare. Flutur a menționat controalele pe care le-a făcut mereu, tratamentele multiple care nu au dat rezultate și confuzia care o cuprinde atunci când o investigație arată bine, iar alta nu. Aproape zece ani sau mai mult de încercări, analize și speranțe care se nasc și mor la fiecare ciclu – aceasta e presa reală pe care o suportă o femeie care și-a dorit copii de îndată ce s-a căsătorit.
Perioadă grea în casă pentru amândoi. Aceasta nu era doar o problemă personală a ei, ci ceva care a afectat profund și relația de cuplu. Soțul ei a trecut prin aceeași montană rusă emoțională, și în sfârșit, Flutur și-a dat seama că trebuie să trăiasca și să nu transforme absența copiilor într-o dramă permanentă. Nu a renunțat la speranță, dar a acceptat că viața nu se rezumă doar la maternitate. Încă mai crede că are timp – „vreo doi-trei ani” – și apoi va accepta orice va veni, pentru că nu mai poate face altceva decât să se încredeze în Dumnezeu.
Abordarea Angelicăi Flutur asupra adopției arată o sinceritate care poate stânjeni cititorul modern, dar care reflectă frustrări autentice. Când i s-a pus întrebarea directă, răspunsul a fost categoric: „Nu. Adopția, nu.” Motivația ei se bazează pe observații din viața reală – a văzut cazuri de copii adoptați care, mai târziu, reproacha părinților alegi. Dilema unui copil născut din două caractere pe care tu nu le cunoști, care se dezvoltă după propriul codru genetic și după experiențele precoce pe care nu le controlezi – aceasta o determină să nu-și asume o responsabilitate pe care nu se simte în stare să o poarte perfect.
E o mărturisire care nu se citește în interviurile uzuale. Angelica nu se vede în stare să îngrijească cum crede ea că trebuie un copil care nu-i este propriu, cu frica constantă că odată crescut va arunca în fața ei momentele când a fost mai aspră, când a fost mai nedrăguță, sau momentele când nu a înțeles nevoile unui copil pe care nu-l născuse. Frici rationale sau nu, ele sunt reale pentru ea și de aceea a ales să nu adopte.
Articolată în mod clar, poziția Angelicăi arată o grijă profundă pentru binele oricărui copil – propriul sau adoptat. Nu e indiferență, e o conștiință care înțelege că pentru a nu avea părurie de rău, e mai bine să nu te arunci într-o casnicie unde o parte a ta nu e sigură de miezul ei. Aceasta e o lecție care mulți părinți ar trebui s-o audă: acceptarea propriilor limite nu-i egoism, e responsabilitate.
Mesajul pe care Angelica Flutur l-a transmis cu această ocazie transcende subiectul copiilor. E o apărare împotriva unei lumi care ți-o imagina viața pe baza unei imagini perfecte construite din exterior. Oamenii cred ce văd, și ea vede cum se crede despre ea lucruri departe de realitate. Până îi lămurește, și abia celor care cu adevărat doresc binele ei, nu dă explicații nimănui altcuiva. E o poziție care, în 2024, pare revolutionary pentru cineva în sfera publică: să-ți aperi liniștea minții și spațiul privat chiar dacă lumea așteaptă explicații.
În anii care vin, dacă va veni acest copil, va fi o binecuvântare. Dacă nu va veni, Angelica Flutur s-a pregătit deja emoțional și spiritual pentru acceptare. Dar ceea ce rămâne sigur e că cea care cântă de zeci de ani nu cântă din lipsa unui copil – cântă pentru că e chemarea ei, și viața ei merită sens și plenitudine indiferent cum se vor așeza lucrurile în fructul pântecelor.