Arahidele par la început un moft exotic. În realitate sunt o leguminoasă foarte utilă în grădină, atât pentru tine, cât și pentru celelalte plante. Le poți mânca în toate felurile, de la gustare sărată până la pastă pentru prăjituri, iar în același timp îmbunătățesc solul și ajută culturile vecine.
Arahidele nu sunt nuci în sens botanic. Sunt plante din familia leguminoaselor, cu păstăi care se formează la capătul unor tije speciale numite ginofori. Planta arată ca un tufiş de 30-50 cm, cu frunze verzi și flori galbene discrete. Secretul este că după polenizare, tijele cu ovarul se apleacă, pătrund în sol și acolo se formează păstăile cu două sau mai multe boabe. Practic, arahidele își îngroapă singure semințele.
Cultivarea arahidelor în grădină nu mai este demult o ciudățenie. Le vezi deja în Dăbuleni, în alte zone nisipoase din Oltenia și în multe grădini de hobby din țară. Alunele de pământ îți aduc o cultură exotică la prima vedere, dar ușor de gestionat dacă respecți câteva reguli simple.
Arahidele vin din America de Sud și din zonele calde ale lumii, dar s-au adaptat bine în zonele cu veri lungi și calde, cu sol ușor, aerat și bine drenat. În România, solurile nisipoase sunt ideale, dar poți să le pui și într-o grădină obișnuită, dacă nu ai băltiri de apă și pui accent pe afânare și drenaj
Alunele de pământ sunt plante oleoproteice. Boabele au mult ulei și proteine și stau foarte bine la capitolul densitate energetică. La nivel mondial, cultura de arahide asigură locul patru la producția de ulei vegetal după soia, rapiță și floarea soarelui.
Originea lor este în America de Sud. De acolo au ajuns, prin spanioli și portughezi, în Africa, Asia și Europa. Cu acest bagaj genetic, arahidele cer căldură, soare și sol aerat cu umiditate moderată. Nu le place frigul, nu le place băltirea, nu le place solul tasat.
De-a lungul timpului s-au format două mari grupe de arahide. Tipul numit asiatic are perioadă de vegetație de trei până la cinci luni și semințe cu repaus lung, de până la doi ani. Tipul american are tot vegetație de trei până la cinci luni, dar semințele aproape că nu intră în repaus și sunt gata de semănat imediat după uscare. Pentru zonele temperate, inclusiv pentru România, tipul american este mai potrivit. Semințele pornesc repede, fără să stea ani prin magazie.
Dacă vrei să le cultivi în grădină, trebuie să pornești de la două idei. Au nevoie de căldură pe termen lung și nu suportă solul rece și greu. În rest, cerințele sunt surprinzător de modeste.
În grădină folosești semințe crude, întregi, de preferat special pentru însămânțare. Boabele de la raft pot să fie uscate prea tare sau tratate, așa că te ajută să cauți pachete dedicate de semințe. Arahidele se seamănă când temperatura solului trece de 14–15 grade Celsius, la 5–7 centimetri adâncime. Intervalul recomandat este de regulă de la final de aprilie până în a doua parte a lunii mai, în funcție de zonă, exact cum o cer și ghidurile de tehnologie.
Dacă le pui în sol rece, riști să putrezească în loc să răsară. De aceea este important să verifici temperatura solului cu un simplu termometru introdus la adâncimea de semănat. La 24 de grade, arahidele decorticate germinează în aproximativ o săptămână, iar cele în coajă pot ajunge la 14–20 de zile.
Alunele de pământ au nevoie de spațiu. În culturile comerciale din România și Republica Moldova se recomandă densități de 45.000–60.000 plante pe hectar, cu distanțe de 45–60 centimetri între rânduri și 15–20 centimetri între plante. Într-o grădină mică poți păstra aceleași repere, pentru ca ginoforii, tulpinile care duc fructele în pământ, să aibă loc să se dezvolte.
Solul ideal este nisipo-lutos, afânat, care permite pătrunderea ușoară a ginoforilor la 8–10 centimetri adâncime. pH-ul optim este slab acid, în jur de 5,8–6,7, dar există experiențe reușite și la pH 6,5–7,5, cu condiția ca solul să fie bine lucrat și aerat.
Înainte de semănat poți să adaugi în parcelă compost bine maturat sau gunoi de grajd bine descompus. Arahidele fac parte din leguminoase și aduc azot în sol, dar în primii ani se simt mai bine dacă au hrană disponibilă în stratul superficial. Ghidurile de tehnologie recomandă îngrășăminte cu fosfor și potasiu la pregătirea terenului, dar într-o grădină de familie poți lucra foarte bine cu materie organică și eventual un îngrășământ complex cu eliberare lentă.
Rotația culturilor este importantă. Pe aceeași parcelă poți ține arahide doi ani la rând, apoi este bine să treci pe cereale păioase sau alte culturi care nu sunt leguminoase, pentru cel puțin trei ani. Așa reduci riscul de boli de sol și menții structura bună a terenului.
Irigarea joacă un rol cheie în perioadele critice. Arahidele suportă seceta moderată, dar randamentul scade vizibil. Studiile arată pierderi de până la 30 la sută la producție din cauza buruienilor și a unui regim necorespunzător de apă, iar în cazuri grave pierderile pot ajunge la 60 la sută. De aceea, în primele șase săptămâni după răsărire este crucial să ții buruienile sub control și să nu lași terenul să se întărească în crustă.
În zonele nisipoase, udarea prin picurare sau prin brazde scurte este suficientă dacă respecți un program care să nu lase plantele să se ofilească. Cel mai important este să ai umiditate bună în perioada de înflorire și formare a păstăilor, dar fără băltiri.
După răsărire, la 30–40 de zile, apar primele flori galbene. Particularitatea arahidelor este că florile se formează la suprafață, iar după fecundare, ginoforii se curbează și împing ovarele în pământ, unde se dezvoltă păstăile. Asta înseamnă că ai nevoie de un sol afânat și de lucrări ușoare de bilonare. În iunie poți trage un strat de pământ peste rânduri, pentru a ajuta îngroparea ginoforilor și formarea păstăilor.
Cultura ajunge la maturitate în 100–150 de zile de la semănat, în funcție de soi, temperatură și zonă. În România, momentul de recoltare vine de regulă în octombrie, înainte de primele brume. Semnul cel mai sigur este îngălbenirea și uscarea treptată a părții aeriene. În interior, peretele păstăii capătă o culoare maro închis, iar boabele sunt bine dezvoltate și ocupă aproape complet interiorul.
Recoltarea se face în zile uscate, cu sol reavăn, dar nu îmbibat cu apă. Pentru o grădină mică este suficient să smulgi manual plantele, eventual după ce ai afânat ușor solul cu furca. În ferme se folosesc echipamente care taie rădăcinile sub nivelul păstăilor și scot plantele cu totul. După scoatere, plantele se lasă la uscat câteva zile, cu păstăile în sus, într-un loc aerisit, ferit de ploi.
La depozitare, boabele trebuie să fie bine uscate pentru a evita mucegăirea și apariția aflatoxinelor, toxine produse de unele ciuperci. Producătorii recomandă uscarea până la o umiditate de aproximativ 8–10 la sută înainte de depozitare pe termen lung. Depozitul trebuie să fie uscat și bine ventilat.
La capitolul boli, pătarea frunzelor și pipernicirea plantelor sunt cele mai frecvente probleme. Mycosphaerella arachidicola și Cercospora personata produc pete brune pe frunze, cu halou galben, iar în caz de atac puternic frunzele se usucă și cad.
Dintre dăunători, lacustele, viermii albi din sol, tripsii și larvele de lepidoptere pot provoca pagube importante, mai ales în primele faze de vegetație. Viermii albi rod rădăcinile și baza tulpinilor, iar plantele rămân mici sau se usucă.
În multe ghiduri vechi apar recomandări cu insecticide precum lindan, dar această substanță este interzisă de ani buni în Uniunea Europeană, fiind considerată poluant organic persistent, cu efecte grave asupra mediului și sănătății.
Dacă vrei să ții cultura curată, ai două direcții sigure. În primul rând, măsuri agrotehnice. Rotația corectă a culturilor, afânarea solului, semănatul în sol cald, densitatea corectă și controlul mecanic al buruienilor în primele șase săptămâni reduc mult presiunea de boli și dăunători. În al doilea rând, produse avizate, recomandate de fitosanitariști pentru arahide sau pentru culturi înrudite, respectând lista actuală de produse autorizate în România și dozele din buletinele de avertizare pentru zona
Există și soiuri timpurii, cu perioadă de vegetație de aproximativ 100-120 de zile. În literatura de specialitate apar nume precum Jeluď, Perzuvan 462, Adâg, Klinski, Stepneak. Soiurile de tip Krasnodar 14, Spaniol 344 sau diferitele variante Valencia ajung la maturitate în 120-140 de zile. Diferența practică este că soiurile mai timpurii prind mai bine în zone cu veri scurte. Cele cu perioadă mai lungă au nevoie de toamnă blândă ca să ducă păstăile la maturitate.
Pentru un control mai bun, arahidele se pot începe prin răsad. Se seamănă câte un bob sau două în pahare cu pământ afânat. Răsar cam în două săptămâni. La încă aproximativ trei săptămâni de la răsărire, încep să se vadă primele flori. Până la acest moment, plantele ar trebui deja mutate în grădină sau în solar, ca să aibă volum de sol în care să formeze păstăile. Cu cât primesc mai mult soare și căldură, cu atât fructifică mai bine.
Solul trebuie să fie neutru sau ușor slab acid, dar musai afânat. Arahidele au nevoie să împingă ginoforii în jos, în stratul de 5-10 cm. Dacă pământul este greu și lipicios, plantei îi va fi mai greu să formeze păstăi. Din același motiv, excesul de apă strică. Păstăile stau în pământ luni de zile. Dacă solul este mereu îmbibat, riscul de putrezire crește mult.
Distanțele de plantare nu trebuie neglijate. Arahidele se întind lateral pe măsură ce ginoforii coboară. Dacă vrei plante sănătoase, păstrează cam 40 cm între tufişuri și lasă loc suficient între rânduri. Cultura se comportă bine pe straturi înălțate, unde solul se încălzește repede și se drenează bine.
Un exemplu practic de tehnologie este grădina cu straturi înălțate fără săpat. Pe solul greu sau argilos se montează un cadru de aproximativ 20 cm înălțime. Sub el se așază direct pe iarbă un strat de carton, apoi resturi lemnoase mărunțite, crengi, scoarță, frunze uscate, coji de alune de pădure, totul presărat cu pământ de unde se poate, de exemplu dintr-un șanț de drenaj. Peste iarnă, masa asta vegetală începe să se descompună. Primăvara se mai adaugă un strat de frunze și iarbă uscată, se udă cu soluții de tip EM și se lasă să pornească viața microbiană. În final, ai un strat care nu conține foarte mult sol clasic, dar este foarte afânat și aerat. Exact mediul în care arahidele se simt bine.
Într-o astfel de grădină, arahidele pot intra printre roşii. Un exemplu concret. Pe un strat cu roșii determinante timpurii, plantate destul de lejer, au rămas spații libere. În acele spații s-au pus boabe de arahide crude, necoapte, rămase de la consum. Boabele au fost înmuiate câteva zile în apă caldă cu schimbarea apei când a apărut mucusul. După trei zile au început să crape coaja și să apară colțișorii. Așa pregătite, au fost îngropate între roşii.
Imediat după plantare, stratul a fost acoperit cu iarbă proaspăt cosită. Multe alte lucrări de sezon au luat ochii, astfel că arahidele aproape au fost uitate. După două săptămâni, sub stratul de mulci au apărut lăstarii, cu frunze tipice de leguminoasă. S-au semănat câte trei sau patru boabe în cuib și au răsărit toate. Excesul de plante a fost smuls și lăsat direct ca mulci între roşii.
Pe tot parcursul verii s-a completat din când în când mulciul cu iarbă, iar soțul a mai udat stratul de câteva ori, pentru că vara a fost foarte secetoasă. Roșiile au crescut spectaculos, s-au întins peste marginile stratului și au produs până la primul îngheț. Arahidele au primit mai puțin soare decât ar fi fost ideal, dar au supraviețuit.
Primul tufiş de arahide a fost scos din greșeală în august. Recolta pe el era mică, dar existentă, ceea ce a dovedit că planta nu fusese înăbușită complet de roşii. Restul tufelor au fost scoase abia în octombrie, în timp ce se scotea și cartoful dulce. Solul era atât de afânat, încât tufele de arahide au ieșit ușor cu tot cu păstăi. Din șase plante cultivate în aceste condiții înghesuite s-a strâns aproximativ un kilogram și jumătate de păstăi. Rezultatul este bun pentru un experiment fără fertilizări speciale și cu umbrire serioasă de la roşii. Arahidele s-au uscat alături de batat, întinse în strat subțire pe ziare, într-un loc bine aerisit. Nu au apucat să arate ce pot la depozitare. Au fost mâncate într-o lună.
În sezonul următor, experimentul a continuat, dar cu o surpriză. Boabele de arahide încolțite au fost plantate de data aceasta între tufele de căpșuni. Teoretic, acolo aveau mai mult soare. Practic, o gaiță a urmărit atent toate lucrările în grădină. După o săptămână, când s-a pus din nou mulci de iarbă între căpșuni, în locurile de plantare solul era răscolit și boabele dispăruseră. Fără semințe de rezervă și cu sezonul deja avansat, experimentul pe anul acela s-a oprit acolo.
Aceste încercări personale se suprapun interesant peste datele din cercetare. Între 2006 și 2008, în regiunea Voronej s-au făcut studii despre cultivarea arahidei împreună cu tomate și cartof. Rezultatele au fost clare. Atât la cartof, cât și la roșii și la arahide, frunzele aveau o suprafață de asimilație mai mare, în medie cu aproximativ 12 la sută față de culturile pure. Peanut-ul, prin sistemul radicular și prin simbioza cu bacteriile fixatoare de azot, pare să stimuleze dezvoltarea plantei vecine.
Pe partea de producție, arahidele au beneficiat cel mai mult. Recolta maximă de păstăi s-a obținut când au crescut împreună cu tomate sau cartof de soi timpuriu. Producția de arahide a depășit cultura în monocultură cu aproximativ o treime. Pentru totalul de recoltă pe unitatea de suprafață, cele mai bune rezultate au apărut când arahidele au fost plantate între roşii de soi tardiv. În astfel de combinații, roşiile acopereau bine spațiul superior, iar arahidele foloseau lumina care mai trecea și lucrările făcute pentru tomate. La final, suma kilogramelor de roșii plus arahide a fost mai mare decât în culturile separate.
Cercetarea a mai arătat ceva important pentru orice grădinar. În parcelele unde arahidele au crescut împreună cu roşii sau cartof, buruienile au fost cam la jumătate față de monocultură. Plantele utile au ocupat spațiul, au umbrit solul și au lăsat mai puțin loc liber pentru buruieni. Pe lângă asta, gradul de atac de mană la roşii a scăzut cu aproximativ un sfert față de loturile doar cu roşii. Integrarea arahidei în culturile mixte a îmbunătățit microclimatul de la nivelul solului și a schimbat probabil și compoziția microbiologică, ceea ce a frânat dezvoltarea bolii.
Din punct de vedere tehnic, îngrijirea unei culturi de arahide rămâne simplă. După plantare și răsărire ai grijă să nu lași crustă la suprafața solului. Pe măsură ce încep să apară florile galbene, se recomandă să muți ușor pământul spre plante. Hărnicește solul cu o sapă îngustă și trage un strat fin peste baza tufei. Acest mic mușuroi apropie solul de locul de prindere a ginoforilor. Plantele își îngroapă mai ușor viitoarele păstăi. Poți repeta operațiunea de două sau trei ori într-o vară, dacă solul se tasează.
Momentul recoltării îl alegi după starea frunzelor și după vreme. Când frunzele încep să cadă și să se usuce, poți scoate un tufiş de control. Dacă păstăile sunt pline, cu pielița interioară maronie, cultura e aproape gata. Dacă toamna este rece și umedă, merită să nu amâni. Păstăile lăsate prea mult într-un sol rece și ud pot mucegăi. Dacă vremea rămâne uscată și caldă, poți prelungi un pic perioada de stat în sol, până la scăderea temperaturilor la aproximativ cinci grade.
După scoatere, tufele se scutură ușor de pământ și se pun la uscat într-un loc aerisit. O variantă practică este să lași boabele în păstăi, să le pui în saci de plasă și să le atârni într-un loc unde circulă aerul și nu ajung rozătoarele. Uscarea corectă reduce riscul de mucegai și păstrează gustul.
Pentru o grădină de familie poți merge foarte mult pe soluții biologice. Extractele de urzică, coada calului sau alte macerate folosite ca tratamente foliare ajută la întărirea țesuturilor și la reducerea presiunii de boli, iar în sol poți folosi compost bine maturat și rotație cu culturi care reduc populațiile de dăunători. Experiențele grădinarilor amatori arată că, pe suprafețe mici, numai cu aceste metode și fără tratamente chimice grele poți scoate producții foarte bune de arahide pentru consum propriu.
Din punct de vedere economic, cultura de arahide rămâne una de nișă. Producțiile mondiale ajung la 1,5–3 tone de boabe la hectar, în funcție de tehnologie, iar în condiții bune de sol și climă se pot depăși aceste valori. În România, pe solurile nisipoase, fermierii care au investit în soiuri adaptate și în irigații au reușit să obțină producții suficiente pentru a vinde boabe crude, prăjite sau chiar unt de arahide artizanal.
În grădină, avantajul principal este că și pe câțiva metri pătrați poți scoate câteva kilograme bune de boabe. Le poți consuma crude, le poți prăji la cuptor sau le poți transforma în unt de arahide făcut acasă, cu control total asupra ingredientelor. Totodată, arahidele lasă în sol o structură bună și o rezervă de azot, lucru pe care îl vei vedea la culturile care urmează în rotație.
Dacă privești cultura de arahide ca pe o experiență nouă în grădină, ai toate șansele să iasă bine. Respecți calendarul de semănat, tratezi serios solul, ții buruienile sub control la început, uzi la timp și eviți substanțele interzise. În schimb primești o recoltă care nu seamănă cu nimic din ce scoți de obicei din grădină și o plantă care îți lucrează discret solul pentru anul următor.
