„Alina se stinge încet în întunericul temnițelor Chinei comuniste, iar Ministerul Justiției, responsabil de transferul ei în România, nu reacționează”, a declarat Marius Balo în fața Senatului României.
După aproape nouă ani de detenție în China, cazul Alinei Apostol a ajuns, pentru prima oară, în discuția formală a unui for legislativ românesc. Asta nu e neapărat o victorie — dar e un semn că indiferența birocratică nu e irevocabilă.
Cine e Marius Balo? Un fost deținut politic în penitenciarele chineze, unul dintre puținii oameni vii care înțelege cu adevărat ce înseamnă să fii închis în sistemul penal chinez. Și-a asumat, personal, responsabilitatea de a vorbi pentru Alina — o tânără condamnată la mai bine de 13 ani de închisoare după o condamnare pronunțată de instanțele chineze.
Cazul ajunge în fața unei comisii parlamentare de profil extern în decembrie, la nouă ani plinuri de la arestare. E ușor să treci cu ușurința peste o cifră. Nouă ani nu-s o perioadă ciudată de care se uită lumea — e mai mult decât de la apariția Facebook-ului în România până azi. E o generație pierdută dintr-o viață de tânăr.
Balo a făcut ceea ce putini oameni au curajul să facă în fața unor parlamentari: a adus realitatea brută, nu diplomația sterilă. A vorbit 10 minute despre „realitatea din spatele zidurilor temniței”. Nu e mult timp, dar în Senat, 10 minute despre ceva cu adevărat important sună ca o eternitate.
Ceea ce a urmat dupa aceasta prezentare nu a fost indiferență. Titus Corlățean, senator și membru al acelei comisii, a oferit o imagine diferită decât cea pe care o anticipezi de obicei din politica instituțională. A recunoscut explicit că starea de sănătate a Alinei s-ar fi agravat recent. Nu-i „posibil să se fi agravat” — s-ar fi agravat. E o precizare important în limba unei instituții care de obicei e experată în ambiguitate.
Senatorii din toate grupurile parlamentare — o raritate în România, unde unanimitatea e mai rară decât o zăpadă în iunie — s-au poziționat în aceeași direcție. Susțin transferul Alinei în țară, și fac asta „din rațiuni umanitare”. Cuvântul „umanitar” nu e aici clișeu diplomatic. Înseamnă că oamenii aceștia au înțeles că o tânără persoană se află în situație de suferință fizică și psihică care depășește cea mai mică obligație morală a unui stat.
Ceea ce Corlățean a subliniat, și ce puteri mici ca mine sesizează instantaneu, e că relațiile bilaterale României cu China nu au fost exploatate nici măcar pentru o cauză atât de sensibilă. Statul roman are instrumente — acele relații de parteneriat și prietenie pe care le-a declarat oficial cu Beijing. Întrebarea firească e: nu se consideră Alina Apostol demn de folosit aceste instrumente?
Ministerul Justiției a fost nominalizat explicit ca răspunzător de procesul de transfer. E o responsabilitate pusă în scris, virtual, în fața unui forum oficial. Asta nu garantează nimic pe hârtie, dar face inacțiunea mult mai dificilă de justificat.
Promisiunea dată de președintele Comisiei e că va exista o audiere dedicată exclusiv subiectului Alinei, în trei săptămâni. Trei săptămâni pentru a transforma discuții în prioritate, pentru a contacta colegii, pentru a pregăti propuneri concrete. E o gemare, nu o victorie — dar e mai mult decât nimic.
Ce urmează nu e clar pe hârtie. Nici China nici Ministerul Justiției nu s-au exprimat cu angajamente concrete. Doar că, acum, o tânără încarcerată la zece mii de kilometri departe de acasă are o mică carte de joc în favoarea ei: știe că nu-i uitată de tot, și că acasă, la Senat, oameni cu acces la putere știu numele ei și știu că ea suferă.
Asta nu-i un final fericit. Dar-i ceva.