Alegerile israeliene de miercuri au lăsat țara într-o stare de nejmare politică. Premierul Benjamin Netanyahu și rivalul său, Gadi Eisenkot, au obținut rezultate aproape identice, iar nici unul nu deține majoritatea de 61 de mandate necesară pentru a forma un guvern.
Partizanatul politic în Israel a intrat într-o nouă și imprevizibilă fază. Sondajele la ieșirea de la urne indicau o cale de front, iar rezultatele preliminare o confirmă: blocul lui Netanyahu ar obține 53 de mandate, opoziția condusă de Eisenkot 48 de mandate, iar formațiunile reprezentând arabi israelieni — până acum marginalizate în negocierile majore — ies din scrutin cu o creștere spectaculoasă.
Participarea exceptională la vot, de 77,7%, cea mai mare din secolul acesta, a amplificat această dinamică. Aceasta au fost primele alegeri după masacrul din 7 octombrie 2023, iar israelienii s-au prezentat la urne cu conștiința unei țări care stă la o răscruce. Doar că, invers decât se aștepta, schimbarea nu vine de la o victorie decisivă a niciunei tabere, ci de la o forță terță care negociază pentru prima oară de pe o poziție reală de putere.
Blocurile politice și impasul în care se găsesc
Potrivit estimărilor finale, alianța Netanyahu-Likud ar putea obține între 53 și 55 de mandate. Eisenkot și blocul său de opoziție ajung la aproximativ 48-49 de mandate. Calculul matematic e simplu și brutal: pentru a forma o majoritate guvernamentală, niciunul dintre liderii acestor blocuri nu poate ignora negocierile cu partidele arabo-israeliene. Aceste formațiuni, care au reunit tradiționalmente între 10 și 16 mandate în alegerile precedente, au ajuns acum la o estimare de 19 mandate — o creștere care schimbă fundamental arhitectura puterii în Knesset.
Netanyahu și echipa sa au reacționat la aceste numere cu acuzații directe. Partidul Likud a cerut poliției și serviciului de securitate internă Shin Bet să investigheze „nereguli grave” în secțiile de vot din localitățile cu populație arabă. Acuzațiile variază de la mită și amenințări la violență și chiar la folosirea unui software interzis pentru a mobiliza alegătorii. Netanyahu a declarat că „alegerile au fost furate de partide arabe care susțin terorismul și distrugerea statului evreu”. Tonul declarației reflectă o frustrare profundă: un prim-ministru care se putea considera pe cale să piardă puterea și care acum depinde tocmai de acele voci pe care le-a marginalizat tot mandatul.
Creșterea participării și reorientarea electorală
Ceea ce s-a întâmplat în comunitățile arabe este, în realitate, mai complex decât sugereaza acuzațiile de fraudă. Participarea a crescut brusc în aceste zone, dar aceasta nu înseamnă neapărat că s-au comis infracțiuni — poate semnifica pur și simplu o mobilizare măritoare și o redescoperire a relevanței votului în rândul unei comunități care, istoric, s-a abținut sau a vot defezionist. Contextul politic al momentului — razboiul din Gaza, tensiunile comunale, incertitudinea cu privire la viitoarea guvernare — a creat motivații electorale pe care nu le-ar fi existat cu câțiva ani în urmă.
Implicația politică e că formațiunile arabo-israeliene nu mai sunt comparsuri în drama israeliană. În negocierile care urmează, vor fi actorii principali. Orice guvern pe care Netanyahu sau Eisenkot vor dori să-l formeze va trebui să le oferă aceste partide ceva concret: posturi ministeriale, investiții în comunități arabe, schimbări în politica de securitate sau, cel puțin, o promisiune că interesele lor nu vor fi ignorate. Și, invers, fiecare din acești lideri va trebui să convingă votanții din tabăra sa că acceptarea unui asemenea compromis nu constituie o trădare.
Ce se întâmplă acum și miza pentru Israel
Negocierile pentru formarea unui guvern se vor desfășura în săptămânile imediat următoare. Tradiția israeliană acordă liderului celui mai mare bloc șansa de a forma prima coaliție — ceea ce îi dă lui Netanyahu avantajul iniției. Dar avantajul e marginal: are nevoie de sprijinul partidelor arabo-israeliene și, teoretic, ar putea să-l obțină. Eisenkot, pe de altă parte, ar putea alega că poporul a ales schimbarea — conform declarațiilor sale imediate după vot — și că doar unirea unor forțe politice diverse (inclusiv potențial cu sprijinul unor arabi israelieni) poate oferi o alternativă viabilă.
Contextul internațional amplifică presiunea. Donald Trump, în mesaje de susținere pentru Netanyahu, pare să fi influențat încă din ultimele ore ale campaniei electorale. Nu e clar dacă aceasta a ajutat Netanyahu să stabilizeze scorul final sau dacă doar a fost remarcat de presă, dar semnalul e în continuare important: statele occidentale urmăresc cu interes cine va conduce Israel în perioada imediat următoare.
Pe termen lung, o clasă politică care se găsește nevoită să integreze reprezentanți arabo-israelieni în negocierile de putere ar putea marca o schimbare structurală. Sau ar putea fi doar o parantză tactică, după care vechile resentimente electorale revin la suprafață. Israel are o istorie de negocieri coaliționare imprevizibile, și aceasta nu face excepție. Singurul lucru sigur e că, în următoarele zile, puterea reală nu va aparține celui cu cele mai multe mandate, ci celui care va reuși să convingă partidele cu 19 mandate să-l susțină.