În inima Bihorului, la marginea Beiușului, acolo unde în mod normal vezi doar ceapă, cartofi și porumb, în noiembrie miroase a căpșune coapte. Serele sunt pline, iar culoarul dintre rânduri pare mai degrabă de primăvară decât de sfârșit de toamnă.
În mijlocul lor, îmbrăcat simplu, cu bocanci de lucru și o geacă groasă, se mișcă Ion, fost cioban. Nu are diplome impresionante, nu vorbește termeni complicați. Îți arată însă cu calm instalațiile, plantele și oamenii care lucrează. Și îți spune o singură propoziție care rezumă totul: „Asta este munca mea de 30 de ani. N a fost nimic peste noapte.”
De la turma de oi la primele rânduri de căpșune
Ion a copilărit cu oile pe dealuri. Își amintește diminețile reci, laptele muls direct în căldare, nopțile petrecute în stână, ploaia, noroiul. Munca nu se termina niciodată. Atunci nu știa cuvântul „antreprenor”, știa doar ce înseamnă să te trezești primul și să te culci ultimul.
După 1990 a încercat să se angajeze în oraș, dar salariile mici nu îl convingeau. A lucrat o vreme în construcții. Apoi a plecat câțiva ani în străinătate, sezonier, la ferme de fructe. Acolo a văzut primele plantații serioase de căpșune. A învățat cum se plantează, cum se leagă plantele, cum se udă, cum se tratează bolile. A fost pentru el primul contact cu ideea că agricultura poate fi organizată altfel.
„Am văzut că la alții totul era calculat. Fiecare metru. Fiecare plantă. Nimic la întâmplare. Când m am întors acasă, mi am zis că dacă știu să am grijă de o turmă, pot să am grijă și de câteva mii de plante”, povestește el.
A început cu câteva sute de metri pătrați de solar, lângă casă. A cumpărat răsaduri de căpșună, a pus folie, a amenajat un sistem simplu de picurare. Primul an a fost de încercare. Producția nu a fost spectaculoasă, dar i a arătat direcția.
Extindere pas cu pas, nu dintr o lovitură
Astăzi, după trei decenii de muncă, sera din spatele casei este doar o mică parte din tot ce înseamnă afacerea lui. În zona Beiușului, firmele pe care le conduce au ajuns să fie printre cele mai mari din România în domeniul fructelor de pădure. Au sere și solarii în mai multe puncte, în special cu căpșune, dar și cu zmeură și afine.
Nu a fost o creștere spectaculoasă de un an sau doi. A extins mereu câte puțin. Un solar în plus. Un rând nou de tuburi de irigații. Un teren arendat. Un credit mic plătit la timp. A prins și perioade bune, dar și ani cu înghețuri târzii și prețuri proaste.
„Mulți cred că cine are acum sere pline de căpșune a prins vreun proiect minune. Eu am prins mai întâi datorii. Apoi am învățat să le plătesc. După care am prins curaj să mai fac un pas”, spune el, zâmbind scurt.
Tehnologie în spatele fiecărei căpșune
La prima vedere vezi doar fructele roșii, lucioase. În spate stă însă multă organizare. În serele din Beiuș, solul a fost pregătit din timp. Căpșunele sunt cultivate pe straturi înălțate, acoperite cu folie, cu sistem de picurare controlat. Temperaturile sunt urmărite la grad, iar aerisirea se face calculat, nu „după ureche”.
Pentru producția de toamnă târzie și început de iarnă, soiurile sunt alese special. Sunt varietăți reparatoare, care fructifică în valuri. Plantele intră în producție încă de vara, iar prin jocul de plantare, umbrire, udat și protecție, vârfurile de recoltă se mută spre lunile reci.
„Nu este magie. Sunt calcule. Știm câte plante avem pe metru pătrat, știm cam ce producție poate da un soi. Ne uităm la prognoze, ne uităm la prețuri. Nu putem controla tot, dar putem controla destul încât să nu stăm la mila norocului”, explică Ion, arătând spre un panou pe care sunt trecute temperaturi și date de plantare.
Locuri de muncă stabile într o zonă care trimite oameni la muncă afară
Beiușul și satele din jur au trimis ani la rând oameni la lucru în Occident. Mulți au plecat la cules de fructe, exact genul de muncă pe care Ion a făcut o la început. Astăzi, el angajează oameni din zonă pe care încearcă să îi păstreze și peste iarnă.
În sere, în noiembrie, vezi femei și bărbați de diferite vârste care recoltează atent. Culeg căpșunele în lădițe mici, le așază separat, evită fructele lovite. Totul trebuie să arate bine, pentru că marfa ajunge repede în supermarketuri și la clienți mai pretențioși.
„Îmi place că lucrez aici. Nu mai plec în Spania. Vin dimineața, îmi fac treaba, știu ce salariu iau. Iar iarna nu mai depind doar de ajutorul de șomaj”, spune una dintre lucrătoare, cu mâinile pătate de suc de fructe.
Pentru zonă, afacerea cu căpșune înseamnă mai mult decât fructe. Înseamnă salarii, taxe plătite la stat, bani care se întorc în magazinele locale, în service uri, în benzinării.
De la piața locală la lanțuri de magazine
La început, căpșunele din Beiuș ajungeau mai ales în piața din oraș și la câteva târguri din zonă. Astăzi, volumele sunt mult mai mari. O parte merge tot pe piața locală, unde clienții îi știu deja pe producători. Restul pleacă spre centre de colectare și depozite ale marilor lanțuri de magazine.
„Nu este simplu să livrezi la marile rețele. Trebuie să respecți gramaje, ambalaje, termene, să ai calitate constantă. În același timp, dacă treci de acest prag, poți să planifici mai bine. Știi că marfa ta pleacă sigur”, explică Ion.
Pentru a ajunge la acest nivel, a investit în camere frigorifice, în mașini de transport, în ambalaje. Fiecare element înseamnă bani, riscuri, dar și control mai bun asupra lanțului de la plantă la raft.
Un model de transformare prin muncă, nu prin povești frumoase
Povestea afacerii din Beiuș arată o schimbare clară. Munca de la stână, cu nopți dormite pe rogojină și zile petrecute cu ochii după oi, s a transformat în muncă într o seră controlată, cu instalații, foi de calcul și contracte comerciale.
Valorile de bază au rămas însă aceleași. Trebuie să fii prezent, să muncești și atunci când nu se uită nimeni la tine, să nu cheltuiești ce nu ai, să nu te bazezi pe noroc și pe zvonuri.
„Eu nu m am gândit niciodată că o să fiu printre cei mai mari la fructe de pădure din țară. M am gândit doar cum să fac să fiu aici și anul viitor. Și peste cinci ani. Și să nu mi fie rușine de ce am făcut”, spune Ion, în timp ce rupe o căpșună și o gustă direct din palmă.
Pentru tinerii din zonă, exemplul lui e simplu de înțeles. Nu promite îmbogățire rapidă. Arată în schimb că un om care a pornit ca cioban, fără start spectaculos, poate construi o afacere solidă dacă își pune mintea și brațele la treabă, ani la rând.
Iar pentru cei care ajung în Beiuș în prag de iarnă, surpriza este dublă. Afară, câmpurile se pregătesc de îngheț. În sere, rândurile verzi sunt pline de căpșune roșii, calde. Un contrast clar între vechi și nou, între agricultura de subzistență și o afacere modernă, crescută pas cu pas, pe aceleași dealuri unde, odată, se auzea doar talanga oilor.