Era o zi călduroasă de vară, iar soarele strălucea puternic pe câmpul verde unde ciobanul Mihai își păștea oile. Mihai era un om simplu, dar cu o inimă mare, cunoscut în sat pentru dragostea sa față de animale, în special pentru câinele său credincios, Bălan.
Bălan era mai mult decât un câine de pază pentru Mihai; era un prieten adevărat, un tovarăș de nădejde în toate zilele petrecute pe dealuri, vegheând împreună turmele. Într-o după-amiază, cerul senin s-a acoperit brusc de nori negri și grei. Vântul a început să bată cu putere, iar frunzele copacilor au început să freamăte nervos. Mihai a simțit că vine o furtună mare.
Pe măsură ce primele picături de ploaie au început să cadă, Mihai a început să adune oile, încercând să le ducă la adăpost. Dar Bălan, simțind pericolul, s-a aventurat mai departe, încercând să aducă înapoi câteva oi rătăcite. Mihai, deși putea să se refugieze de ploaie, nu a ezitat niciun moment și a alergat după Bălan.
Furtuna s-a dezlănțuit în toată puterea ei, cu ploaie torențială și fulgere care spintecau cerul. Mihai l-a găsit pe Bălan, ud, dar cu ochii arzând de determinare, reușind să adune ultimele oi. Fără să se gândească de două ori, Mihai s-a aplecat și l-a luat pe Bălan în brațe, acoperindu-l cu jacheta sa și protejându-l de ploaia rece.
Când furtuna s-a potolit, Mihai și Bălan s-au întors împreună la turmă. Cu hainele ude și frigul mușcând din piele, Mihai a zâmbit privind cum oile erau toate la adăpost, în siguranță. S-a uitat apoi la Bălan, care i-a răspuns cu o privire plină de recunoștință. În acel moment, Mihai a înțeles că nu ar fi lăsat niciodată un prieten adevărat în fața pericolului, așa cum Bălan nu l-ar fi lăsat pe el.
Morala acestei povești este simplă: Adevărații prieteni nu te lasă la greu, ci stau alături de tine chiar și atunci când furtuna se abate asupra vieții tale. Și, uneori, în mijlocul furtunii, descoperi cu adevărat cine îți este prieten cu adevărat.