Primăvara, când zăpada abia se retrăgea din umbra gardurilor și pământul începea să miroasă a viață, prin sate apăreau cârpele roșii legate de pomi. Nu peste tot. Nu la întâmplare. Doar unde omul știa că pomul are nevoie de ajutor.
Bătrânii nu spuneau că e obicei. Spuneau că așa se face.
Cârpa se lega devreme, înainte ca pomul să înflorească. Într-o dimineață liniștită. Fără grabă. Omul ieșea în curte, se uita la pom și știa. Ăsta n-a rodit anul trecut. Ăsta a înghețat. Ăsta e tânăr. La el se leagă.
Roșul nu era ales pentru frumusețe. Era culoarea vieții. A sângelui. A puterii. A lucrurilor care se văd de departe. Se spunea că pomul, ca și omul, simte când e privit cu gând bun și când nu.
Dacă cineva trecea pe drum și zicea, ce frumos e pomul tău, fără să bată în lemn, se credea că rodul se strică. Nu din răutate. Din vorbă spusă prost. Cârpa roșie era pusă ca să oprească asta. Să ia asupra ei ce nu trebuie să ajungă în pom.
La pomii care nu rodeau, omul nu ridica toporul din prima. Îi lega cârpa și îi vorbea. Încet. Fără martori. Îi spunea că așteaptă rod. Că nu-l ține degeaba. Era o înțelegere tăcută.
Cârpa mai avea un rost. Se mișca în vânt. Păsările se fereau. Mugurii rămâneau întregi. Nimeni nu spunea asta pe larg, dar toți știau.
În livezile mari, cârpa era și semn. Pom tânăr. Pom altoit. Pom de care să nu te atingi cu scara sau cu coasa. Așa se ținea rânduiala fără vorbe multe.
Nu se lega cârpa oricând. Niciodată vara. Nici toamna. Doar la început, când totul pornește. După gerurile mari. După prima ploaie caldă. Când pământul nu mai sună a gol sub pași.
Când pomul lega rod, cârpa se scotea. Nu se arunca. Se ardea sau se îngropa. Pentru că se spunea că a strâns ce era rău și nu trebuia dus mai departe.
Astăzi pare poveste. Atunci era grijă. Era atenție. Era felul omului de a nu uita de pom. Iar un pom de care nu uiți, de cele mai multe ori, te răsplătește.
