Cătălin Măruță a criticat recent inegalitatea sistemului sanitar românesc, subliniind o problemă structurală care afectează direct șansele de supraviețuire ale pacienților din localități mici.
Măruță a explicat că pacienții din orașe mari beneficiază de acces rapid la aparatură modernă și echipe medicale specializate, în timp ce mulți bolnavi din localități mai mici depind de transferuri urgente către centre universitare situate la sute de kilometri distanță. În caz de infarct sau alte urgențe cardiace, durata transportului poate determina dacă intervențiile medicale vor reuși sau nu. Acest handicap de timp și distanță nu este o diferență de confort, ci un factor care influențează direct evoluția și prognosticul medical.
Infrastructura spitalelor din România prezintă probleme care depășesc aspectele cosmetice. Multe dintre acestea funcționează în clădiri vechi, construite cu zeci de ani în urmă. Prezentatorul a enumerat deficiențele concrete: circuite medicale depășite care nu permit fluxul optim al bolnavilor, dificultăți în igienizare din cauza structurii clădirilor, spații insuficiente pentru instalarea echipamentelor moderne și nevoia constantă de reparații urgent și, totuși, insuficiente. Aceste „reparații improvizate” nu rezolvă problemele de bază, ci doar amână colapsul progresiv al unor unități medicale.
Măruță consideră că aceste probleme nu mai pot fi tolerate la trei decenii după Revoluția din 1989. România ar trebui să ofere același standard de dotare medicală și de pregătire profesională indiferent unde locuiește un pacient. Un spital din Constanța ar trebui să aibă capacități identice cu unul din București atunci când vine vorba de urgențe cardiace, stroke-uri sau alte condiții care necesită intervenție imediată. Faptul că aceasta nu este realitatea prezintă o problemă de dreptate și de egalitate în acces la îngrijiri medicale.
Soluția, în viziunea sa, cere investiții majore și o strategie pe termen lung. Nu vorbim doar de modernizare locală, ci de o redistribuire echilibrată a serviciilor medicale pe întreg teritoriul României. Construcția de noi spitale, dotate cu tehnologie actuală, și amplasarea lor strategic în regiuni cu acces mai greu la centre mari, ar putea reduce decalajul. Împreună cu acestea, trebuie asigurată formarea și atragerea cadrelor medicale în mediul rural și în orașele mici, ceea ce necesită o politică coerență și resurse substanțiale.
Lipsa acestor investiții nu este o problemă administrativă abstractă, ci o realitate care afectează zilnic pacienți și familiile lor. Oamenii din provincie vor continua să depindă de ambulanțe și timp mort în transfer, în timp ce bolnavii din capitale beneficiază de intervenții aproape instantanee. Acesta este costul unui sistem medical inegal: vieți care putea fi salvate, dar nu se salvează din cauza locației geografice.
Mesajul lui Măruță readuce în discuție o problemă care a fost pe agenda publică de ani, dar care nu a generat schimbări substanțiale. Sistemul sanitar românesc se confruntă cu o criză de capacitate și de calitate care depășește sfațurile administrative obișnuite. Fără o reforme reală și investiții dedicate, diferențele dintre spitale vor continua să determine direct rezultatele medicale ale pacienților, indiferent de diagnosticul lor și de oportunitatea tratamentului.