Familia Ponta a ales să adopte o fetiță dintr-o categorie pe care mulți o ocolesc: copiii greu adoptabili. Daciana Sârbu a vorbit deschis despre cum a decurs procesul, despre momentele de îndoială și despre ce a ținut-o pe linie când lucrurile deveneau grele.
Decizia nu a venit dintr-un impuls. Daciana și Victor Ponta au completat un dosar în care specificau că vor o fetiță, fără alte condiții stricte. Nu căutau un copil perfect, nu puneau întrebări despre trecut. „Voiam să dăruim iubire, aveam multă de oferit. După tot ce trecusem ca familie, nu ne speria o situație dificilă”, a explicat Daciana Sârbu.
Cum a fost aleasă Maria și de ce contează detaliul asemănării
Fetița pe care au ales-o se numește Maria. Daciana a povestit că alegerea a fost aproape instantanee: „Prima dată când am văzut-o, am fost impresionați de asemănarea cu Victor și de cât de veselă era. Am decis pe loc că ea va fi copilul nostru. Am văzut în ea un suflet plin de bucurie.” Asemănarea fizică cu tatăl adoptiv a fost, în mod surprinzător, unul dintre primele lucruri pe care le-au observat.
Procesul de adopție în România implică, de regulă, dosare voluminoase, evaluări psihologice, anchete sociale și termene care se pot prelungi luni bune. Categoria copiilor „greu adoptabili” include, de obicei, copii mai mari, frați care trebuie adoptați împreună sau copii cu nevoi medicale ori emoționale speciale. Familiile care aleg această cale pornesc cu ochii deschiși că drumul va fi mai complicat. Și mai e ceva: familia Ponta nu a luat decizia fără să implice și copiii biologici. Andrei era dispus să renunțe la camera lui; Irina și-a dorit o soră, cu singura condiție să nu piardă și ea camera. „Era foarte entuziasmată”, a spus Daciana, cu o notă de umor în relatare.
Integrarea Mariei și momentele când drumul a scârțâit
Integrarea Mariei în familie nu a fost simplă. Fetița a avut nevoie de sprijin terapeutic pentru a depăși ce trăise înainte de adopție — și asta e mai degrabă regulă decât excepție în astfel de situații. Copiii care petrec timp îndelungat în sistemul de protecție au aproape întotdeauna răni care nu se văd de la prima vedere. Daciana Sârbu a descris adopția ca pe „un pelerinaj, un drum greu, plin de lupte interioare și provocări”. Nu e o metaforă frumoasă aruncată pentru efect — e una dintre descrierile cele mai precise despre ce înseamnă cu adevărat să aduci acasă un copil care a crescut în sistem.
Au fost și momente când lucrurile au scârțâit serios. Daciana a recunoscut că au existat perioade de îndoială reală. Ce a ținut-o pe linie a fost combinația dintre sprijinul lui Victor Ponta și al unui psiholog specializat. „Au fost momente dificile, dar cu ajutorul lui Victor și al unui specialist am reușit să trecem peste. Această experiență ne-a schimbat viața”, a spus ea. Detaliul care schimbă tot: Daciana nu a vorbit despre adopție ca despre un gest nobil sau o datorie morală, ci despre o alegere de familie, cu toate dificultățile ei concrete.
Ce înseamnă concret această poveste dincolo de numele implicate
România are mii de copii în sistemul de protecție. O parte din ei sunt adoptabili, dar rămân în instituții ani la rând pentru că procedurile sunt greoaie, temerile părinților potențiali sunt mari, iar sprijinul post-adopție e adesea insuficient. Familiile care aleg să adopte din categoria copiilor greu adoptabili fac ceva ce sistemul însuși nu reușește să facă. Povestea familiei Ponta nu e o reclamă la adopție — e o relatare sinceră despre ce înseamnă să alegi să fii părinte pentru un copil care altfel ar fi rămas pe o listă.
1
2
3
4Discuția despre simplificarea procedurilor de adopție în România revine periodic în spațiul public, fără să se concretizeze în schimbări reale. Poate că mărturiile publice ale unor familii care au trecut prin proces contribuie, cel puțin, la normalizarea conversației. Adopția nu e un gest excepțional rezervat sfinților — e o decizie de familie, cu toate emoțiile, fricile și recompensele care vin la pachet. Asta, în sine, e mai utilă pentru orice familie care se gândește la un pas similar decât orice broșură oficială.