Sânzienele nu erau pentru bătrânii noștri doar flori de pus în cununi. Erau plante de leac, culese vara, uscate cu grijă și păstrate în casă pentru zilele în care trupul dădea semne de oboseală, răceală, dureri sau tulburări digestive.
În multe sate, sânzienele, cunoscute și sub numele de drăgaică, se culegeau în jurul datei de 24 iunie, când planta era înflorită și avea miros puternic. Se spunea că atunci are cea mai mare putere. Femeile le adunau dimineața, după ce se ridica roua, le legau în buchete mici și le puneau la uscat la umbră, în pod, în șură sau într-o cameră aerisită.
Ceaiul de sânziene era folosit mai ales în gospodăriile unde oamenii se bazau pe plante pentru durerile ușoare, pentru liniștirea stomacului, pentru rinichi, pentru gât și pentru piele. Nu lipsea din casele în care bătrânii știau să deosebească o plantă bună de una culeasă la întâmplare.
Cum se prepară ceaiul de sânziene
Pentru o cană de ceai se folosește o linguriță de plantă uscată la 250 ml de apă fierbinte. Apa nu trebuie să clocotească puternic peste plantă. Se toarnă peste sânziene, se acoperă cana și se lasă la infuzat 7–10 minute. Apoi se strecoară și se bea cald, cu înghițituri mici.
Bătrânii îl beau simplu, fără zahăr. Uneori puneau puțină miere, dar numai după ce ceaiul se mai răcea. În unele gospodării, ceaiul se bea dimineața, pe stomacul gol, mai ales când era folosit pentru rinichi, ficat sau digestie. Alteori se bea seara, pentru liniștire și somn mai bun.
Se mai folosea și maceratul la rece. O linguriță de flori uscate se punea într-o cană cu apă rece și se lăsa peste noapte. Dimineața se strecura. Acest macerat era considerat mai blând și se folosea mai ales în cure scurte, când omul voia să curețe organismul după o perioadă cu mâncare grea.
La ce foloseau bătrânii ceaiul de sânziene
În medicina populară, ceaiul de sânziene era ținut la loc de cinste pentru rinichi și vezica urinară. Bătrânii îl foloseau când apărea usturime ușoară, când urina era mai tulbure sau când omul simțea că reține apă. Planta era văzută ca un ajutor pentru „curățarea” rinichilor și pentru pornirea apei din trup.
Era folosit și pentru ficat. După mese grele, după sărbători sau după perioade în care oamenii mâncau mai gras, ceaiul de drăgaică se bea pentru ușurarea digestiei. Nu se bea ca o băutură de plăcere, ci ca un ceai de rânduială, câteva zile la rând, până când omul simțea că stomacul și bila se mai liniștesc.
Pentru digestie, sânzienele erau folosite când apărea balonarea, greața ușoară sau senzația de stomac încărcat. În satele vechi, nu se alerga imediat la doctor pentru orice disconfort mic. Oamenii începeau cu o cană de ceai, cu mâncare mai ușoară și cu odihnă. Sânzienele făceau parte din această rânduială simplă.
Ceaiul de sânziene era folosit și pentru gât. Când omul răgușea, când îl ustura gâtul sau când simțea iritație, se făcea ceai mai concentrat și se folosea pentru gargară. Nu se bea neapărat mult, ci se clătea gâtul de câteva ori pe zi. Bătrânii îl foloseau mai ales la răceli ușoare, laringită, faringită și tuse seacă.
Sânzienele erau prețuite și pentru piele. Infuzia se folosea la spălături locale, comprese și curățarea unor iritații ușoare. În unele locuri, bătrânele puneau ceai de sânziene pe răni mici, zgârieturi sau locuri roșii de pe piele. Planta era considerată bună pentru „tras răul afară” și pentru grăbirea vindecării pielii.
Pentru somn și oboseală, ceaiul se bea seara. Nu era un somnifer, ci un ceai blând, folosit când omul era agitat, obosit sau întors pe dos după o zi grea. În gospodăriile de la țară, după muncă la câmp, o cană de ceai cald era uneori mai bună decât orice altceva.
Sânzienele și glanda tiroidă în tradiția populară
În unele zone, ceaiul de sânziene era folosit și pentru umflături la gât, gușă sau probleme pe care oamenii le puneau pe seama glandei tiroide. Bătrânii nu vorbeau în termeni medicali, dar observau când cineva avea gâtul mărit, oboseală, noduri sau apăsare. Atunci se recomanda ceai de sânziene, băut în cure scurte, uneori împreună cu gargară sau comprese externe.
Această folosire a rămas în multe familii până astăzi. Ceaiul este căutat de oamenii care vor un sprijin natural pentru zona gâtului și pentru echilibrul organismului. Totuși, când există noduli, gușă sau analize modificate, ceaiul poate fi doar un ajutor pe lângă controlul medical, nu în locul lui.
Cum se făcea o cură cu ceai de sânziene
O cură obișnuită, după rânduiala populară, dura două-trei săptămâni. Se bea câte o cană pe zi, uneori două, dimineața și seara. În unele gospodării se foloseau trei căni pe zi, dar numai pentru perioade scurte și mai ales la adulți.
Bătrânii nu luau plantele la nesfârșit. Beau ceaiul o vreme, apoi făceau pauză. Asta era una dintre regulile simple ale leacurilor vechi: planta ajută, dar trupul nu trebuie împins cu forța.
Pentru rinichi și digestie, ceaiul se bea de obicei înainte de masă. Pentru somn și liniștire, se bea seara. Pentru gât, se folosea mai ales la gargară. Pentru piele, se făcea infuzie mai concentrată și se aplica extern.
Cum se culeg și se păstrează sânzienele
Sânzienele bune se culeg din locuri curate, departe de drumuri circulate, șanțuri, fabrici sau terenuri stropite cu chimicale. Se aleg plante sănătoase, cu flori galbene, parfumate, fără praf și fără pete.
După culegere, se întind în strat subțire, la umbră. Nu se usucă direct în soare puternic, pentru că își pierd din culoare și miros. Când sunt bine uscate, se păstrează în pungi de hârtie, săculeți de pânză sau borcane curate, ferite de umezeală.
Planta uscată bine are miros plăcut, culoare galbenă și nu face mucegai. Dacă miroase a închis sau a umezeală, nu se mai folosește.
Un ceai simplu, din farmacia satului
Ceaiul de sânziene nu este o modă nouă. Este unul dintre ceaiurile pe care bătrânii le știau din casă, din familie, din viața trăită aproape de pământ. Îl foloseau pentru rinichi, ficat, digestie, gât, piele, oboseală și stare generală de slăbiciune.
Nu promiteau minuni. Îl beau cu răbdare, îl făceau corect și știau că plantele lucrează încet. Poate tocmai de aceea sânzienele au rămas până astăzi printre cele mai iubite plante de vară.
Cine vrea un ceai blând, parfumat și legat de tradiția românească poate încerca sânzienele. O cană de ceai de drăgaică, băută simplu, într-o zi de vară sau într-o seară liniștită, păstrează ceva din felul în care bătrânii își îngrijeau casa și sănătatea: cu măsură, cu răbdare și cu încredere în lucrurile curate.
