„Viul” viei și inima țăranului: ritualul culegerii strugurilor în satul românesc

De-a lungul timpului, toamna n-a fost doar un anotimp al rodirii, ci și o scenă tăcută a ritualurilor țărănești – dintre toate, culesul viei strălucește ca o taină păstrată cu sfințenie de neamuri și pământ. În satul românesc, mustul nu era doar băutura copilăriei sau începutul vinului – era însăși legătura dintre om și pământ, dintre părinți și copii, dintre suflet și rod.


Un dans al sacralității: înainte de cules

Înainte ca vreun strugure să fie atins, pregătirea era la fel de importantă ca rodul în sine. Se aduceau la lumină hârdaiele, se spălau vasele din lemn, se lustruia cu grijă linul – acel jgheab în care aveau să fie storși strugurii.

Bunicii noștri nu o făceau oricum. Nu în grabă. Nu mecanic. Se îngrijeau de fiecare detaliu cu aceeași atenție cu care preotul pregătește potirul pentru Liturghie. Pentru că acolo, în acele câteva zile, via devenea altar, iar mustul – „viul viei”, sângele ei dăruit nouă.


Culesul – o slujbă și o sărbătoare

La primele ore ale dimineții, între rândurile de viță-de-vie, sătenii se adunau cu coșuri de nuiele și cu mână de lucru. Bărbații tăceau mai mult, femeile cântau încet, iar copiii alergau printre rânduri căutând cei mai copți boabe.

După-amiaza, coșurile cu struguri erau răsturnate, rând pe rând, în lin. Tatăl, un bărbat abia trecut de 30, își spăla picioarele cu migală, ca pentru un botez. Apoi, în uralele celor din jur, se urca în lin și „juca strugurii”. Nu era o simplă zdrobire. Era un dans ritualic, o legătură dintre om și via, între viață și moarte. Fiecare pas strângea dulceața boabelor în ritmul inimii.

Mustul curgea lin în vane,
de parcă s-ar întoarce
la iarăşi matca lui.


„Mustul e copil în leagăn”

Zicala se transmitea din generație în generație:
„Mustul e copil în leagăn. / După ce-a- mplinit un an, / Vinul bunelor podgorii e ca pruncul dolofan.”

Mustul era dulce, crud, năvalnic. Copiii fugeau cu cănile spre el, iar bătrânii își muiau buzele cu un oftat. Era începutul, era speranța, era viitorul.

Vinul, în schimb, cerea răbdare. Se cocea în liniște, în beciuri reci, ca o taină. Era băutura adunării, a înțelepciunii, a nuntirii și a împăcării.


Via care dispare… și o inimă brăzdată

Dar nu toți culesurile au fost fericite. În anii ’50, peste satele României a venit tăvălugul colectivizării. Via lui Codreanu, vestită în sat, a fost arată de tractoarele statului. Tetea nu și-a mai găsit locul. Nu i-au luat doar strugurii, ci și rădăcinile. A trecut dincolo, neîmpăcat, în august ’73.

Astăzi, înțelegem altfel durerea acelui gest. Nu a fost doar o pierdere de vie, ci o mutilare a memoriei. Un țăran fără vie era ca un poet fără cuvinte. Iar țara întreagă și-a pierdut o vreme limba, odată cu vinul.


Tradiția, între uitare și renaștere

Astăzi, tot mai puțini mai culeg via așa cum se făcea odinioară. Mulți preferă vinul din supermarket, iar mustul a devenit rar. Și totuși, sunt sate în care obiceiul încă trăiește. În care mustul mai curge în lin. În care bunicii mai povestesc despre dansul din struguri.

Tradiția nu moare, dacă o spunem. Dacă o trăim. Dacă ne întoarcem, măcar uneori, cu inima la matca ei.

Culesul viei: tradiție, credință și sărbătoare în inima toamnei românești

Indiferent de zona țării, lunile septembrie și începutul lui octombrie aduc în gospodăriile românești unul dintre cele mai așteptate și încărcate de semnificații momente ale anului: culesul viilor. Nu este doar o lucrare agricolă – este o sărbătoare cu rădăcini adânci în obiceiuri, credințe și comuniune.

O toamnă închinată rodului sacru

Pentru români, vinul nu este o simplă băutură. Este o „licoare a zeilor”, un simbol al rodului binecuvântat, al muncii înnobilate prin tradiție. El însoțește toate marile momente ale vieții: de la botez și cununie, la împărtășanie și înmormântare. Nu e de mirare, așadar, că făcutul vinului e tratat cu o profundă reverență și se respectă cu sfințenie tradițiile transmise din strămoși.

În satele din România, începutul culesului e marcat simbolic de Ziua Crucii (14 septembrie) – o dată sacră care dă startul sărbătorii cunoscute sub numele de Cârstovul viilor, Ostrovul viilor, Vinișel sau Viniceriu. Se crede că în această zi strugurii trebuie dați de pomană, ca un gest de recunoștință pentru roadele primite și o rugăciune mută pentru recolta viitoare.

Din trudă – în bucurie

Culesul viei se desfășura într-o atmosferă aparte. Deși se muncește din greu, spre deosebire de alte munci agricole, aceasta era și o ocazie de petrecere. În serile de toamnă, după trudă, focuri aprinse luminau dealurile, iar în jurul lor se adunau sătenii cu cântec, glume și veselie.

„Târziu, abia dimineaţa spre ziuă, focurile aţipeau, câinii prindeau a se linişti şi naiul, cobza sau vioara nu se mai auzeau”, nota în 1935 etnologul I.C. Teodorescu în lucrarea sa „Viile noastre”.

Obiceiuri și superstiții încă vii

Tradiția românească a legat dintotdeauna culesul de vie de viața spirituală și de legătura cu cei trecuți dincolo. În multe sate, prima zi de cules e însoțită de pomană cu struguri sau must, iar o parte din băutură este vărsată pe pământ, „pentru sufletul morților”.

Unii săteni nu gustă din struguri până când aceștia nu sunt duși întâi la biserică – un gest care binecuvântează rodul și îl oferă, simbolic, mai întâi lui Dumnezeu.

Mai există și superstiții: cel care visează struguri va avea parte de lacrimi, epuizare sau chiar moarte – semn că strugurii nu trebuie „consumați” în vis, ci doar în viața trează, adică trăită cu sens.

Septembrie – luna „vinicerie”

În tradiția populară, luna septembrie mai poartă și denumiri sugestive: „Viniceriu”, „Vinițel” sau „La culesul viei”. Termeni care reflectă cât de adânc este înrădăcinată această lucrare în cultura populară.

Chiar și azi, în multe sate din România, aceste obiceiuri se păstrează. Poate nu la aceeași scară sau intensitate, dar spiritul sărbătorii, comuniunea cu natura și respectul pentru vin ca dar divin încă dăinuie în sufletele gospodarilor.


Culesul viei n-a fost niciodată doar un act agricol. A fost o slujbă, un ritual, un legământ. Între om și via. Între pământ și cer. Între generații. Iar în mustul care curgea, se păstra sângele unei civilizații care trăia cu rost și cu ritm. Poate că nu mai e la fel. Dar poate, dacă ne amintim, va fi din nou.