Așa cum cere tradiția, preoții cutreieră, după Anul Nou, din poartă-n poartă cu Boboteaza. Oamenii aflați în slujba Domnului merg să sfințează casele românilor, dar și pentru a strânge contribuția.
“Cât dai la popa cand vine cu botezul?”; “E normal să dai bani la preot?”; “Ce zic vecinii dacă nu deschid ușa preotului?”; “Se îmbogățesc slujitorii lui Dumnezeu cu această ocazie?”; “Ce se întâmplă dacă nu imi sfințesc casa și nu plătesc contribuția la Biserică?”, sunt câteva din cele mai prezente gânduri și cele mai rostite întrebări, pe care le auzim în aceste zile de început de an, când a început deja să umble pe la ușile enoriașilor „popa cu botezul”.
Potrivit site-ului crestinrotodox.ro, “prin sfintirea casei, asezam casa sub obladuirea lui Dumnezeu. Casa nesfintita, ca si omul nebotezat, este vulnerabila lucrarii raului. In casa sfintita omul este ocrotit in fata relelor, daca el insusi nu aduce raul in casa prin savârsirea lui si printr-o viata departata de Dumnezeu.”
În ultimii ani, această tradiție creștină a început să fie contestată de tot mai mulți români, în special tineri și mai ales în mediu urban. Ba chiar, o știre prezentată de o televiziune națională sugera iresponsabil că dacă primești preotul cu botezu îți merge rău tot anul.
Credincioșii plătesc anual o sumă, care în acest an, este de aproximativ 100 de lei către BOR. Pentru acești bani, ei primesc, cel puțin teoretic, chitanță, scrie Obiectiv SM.
Totodată, românii dau preoților alți bani pentru sfințirea casei…pentru că așa sunt obișnuiți. Bani ilegali care ajung în buzunarele oamenilor cu sutană și pentru care nu primesc niciun fel de bon sau chitanță.
Sfințirea casei de Bobotează este trecută în “fișa postului” preotului, angajat plătit din bani publici.
În schimbul contribuției, Biserica asigură enoriașilor serviciile religioase de peste an, cum sunt slujba de căsătorie, înmormântare, etc. Pe lângă această taxa fixă, de obicei enoriasii mai dau o suma de bani in plus reprezentantilor bisericii.
Dacă la sat acest ritual este dorit și așteptat de majoritatea românilor, în mediul urban și mai ales în cazul celor care locuiesc la bloc, numărul celor care respectă tradiția sfințirii casei este se pare în scădere. Și acest lucru se datorează pe de-o parte scăderii încrederii în efectele benefice ale acestui ritual religios și pe de altă parte datorită cheltuielii pe care o implică, într-o perioadă în care românii și-au cheltuit deja banii pe cadourile, mancare și petrecerile de sărbători.
La un calcul simplu, sumele care intră direct în visteria Bisericii Ortodoxe Române cu această ocazie sunt foarte însemnate. Nici sumele de bani care rămân la preot nu sunt de neglijat, însă căștigul celui care începe noul an cu casa sfințită, în rând cu lumea, este neprețuit: “duhurile cele viclene din tot locul se alungă; se iartă şi păcatele cele mici de peste toate zilele, adică nălucirile diavoleşti şi gândurile cele rele; mintea se curăţeşte de lucrurile cele spurcate şi se îndreaptă spre rugăciune; bolile le alungă şi dă sănătate sufletească şi trupească.
În primele zile de după Anul Nou, multe parohii își anunță programul pentru umblatul cu Boboteaza. Preotul trece pe la case și stropește cu Agheasmă Mare. În tradiția ortodoxă, gestul are sensul de binecuvântare a locuinței. Biserica descrie sfințirea casei ca pe o rânduială legată de ocrotire și pace în familie.
În jurul acestui obicei apare aceeași întrebare, an de an. Cât se dă. Și, mai important, dacă se dă obligatoriu.
Sfințirea casei și „sfeștania” nu sunt același lucru
Mulți le amestecă. Sfințirea de Bobotează se face prin stropirea cu Agheasmă Mare, de obicei în ajun sau în zilele din jurul sărbătorii. Sfeștania este o slujbă separată, pe care o chemi în casă, la nevoie, ori anual, ori când te muți.
Asta contează și practic. Dacă ești la bloc sau nu poți primi atunci, poți vorbi cu parohia pentru altă zi sau poți rămâne doar cu luatul aghesmei de la biserică, fără vizită acasă. Tradiția cu aghiasma luată acasă este larg răspândită și prezentată ca lucru firesc în presa religioasă și generală.
Contribuția anuală. Nu există „preț unic” și nu e taxă impusă prin lege
În multe locuri, preoții strâng și o contribuție anuală pentru parohie. Sumele diferă mult, de la parohie la parohie. Uneori se comunică prin afișe sau pe grupuri locale. Presa a relatat cazuri în care oamenii vorbesc de 50 de lei, dar și de sume mai mari, în funcție de zona și decizia consiliului parohial.
Partea sigură este alta. Aceste contribuții nu sunt obligatorii prin lege. Au apărut repetat clarificări publice că banii ceruți ca „taxă” sau „cotizație” nu pot fi tratați ca obligație legală pentru credincios.
Asta nu oprește presiunea socială. Mulți dau ca să „fie în rând cu lumea”. Unii dau ca să nu se simtă stingheri față de vecini. Alții dau pentru că vor să susțină biserica din sat. Toate trei motivele există în același timp, în aceleași comunități.
Banii de la Bobotează. Ce înseamnă „oficial” și ce înseamnă „din mână”
Aici merită o clarificare simplă. Dacă tu dai bani ca sprijin pentru parohie, intri în zona donației. În mod normal, o donație se poate consemna și se poate justifica în contabilitatea unității de cult. Există inclusiv comunicări bisericești despre impozitare și transparență, tocmai pentru că subiectul stârnește suspiciuni.
Dacă vrei să dai „curat” și să nu rămâi cu gustul că ai dat pe sub masă, ceri chitanță și o primești pe contribuția consemnată. Așa simplifici totul. Fără discuții, fără interpretări.
Mai există și varianta prin care sprijini fără să dai cash la ușă. Statul permite redirecționarea unei părți din impozit către unități de cult, dacă ele apar în registrul ANAF pentru astfel de opțiuni. Registrul este public și îl poți verifica.
Tradiții, rânduieli și lucruri simple pe care oamenii le respectau înainte de Bobotează pentru liniște, spor și început bun de an.
„Preot plătit din bani publici”. Cum stă treaba, pe scurt
În România, statul sprijină cultele recunoscute, inclusiv prin contribuții la salarizarea personalului de cult, prin bugete gestionate de Secretariatul de Stat pentru Culte.
Legea mai spune ceva important. Folosirea fondurilor primite de la buget, respectarea destinației și bunurile primite de la autorități intră sub controlul statului.
Asta nu înseamnă că parohia nu are cheltuieli. Are. Întreținere, reparații, utilități, lumânări, activități sociale, oameni angajați. De aici vine și practica donațiilor și a contribuțiilor locale, mai ales în comunitățile mici.
Dacă nu deschizi ușa, ce se întâmplă
Nu se întâmplă nimic „oficial”. Nu există sancțiune legală pentru refuz. În schimb, poate apărea doar reacția de comunitate, în special la sat, unde obiceiul funcționează ca un ritual de apartenență.
În orașe, mai ales la bloc, obiceiul scade tocmai din cauza acestei presiuni amestecate cu oboseală, lipsă de timp și costuri după sărbători. Până și modul de organizare s-a schimbat, în multe locuri preoții anunță vizita prin afișe ca să găsească lumea acasă.
Cât „se dă”, de fapt
Dacă vrei un răspuns cinstit, el sună așa. Nu există tarif național și nici o sumă corectă pentru toată lumea. Există doar uzanțe locale. În unele parohii, oamenii vorbesc de 50 de lei. În altele, de 100 sau 150. Diferența o face zona, comunitatea și cât de mult se bazează parohia pe contribuțiile enoriașilor.
Tu alegi dacă dai. Tu alegi cât. Iar dacă vrei transparență, tu ceri chitanță sau alegi sprijinul fiscal, verificabil.
În tradiția ortodoxă, apa se sfințește în biserică în dimineața Bobotezei. Aceasta se numește Aghiasma Mare și, spre deosebire de apa sfințită în alte zile, are un statut special. Conform rânduielii bisericești, agheasma mare se poate păstra ani de zile fără să se strice și se consumă pe nemâncate, în primele zile după Bobotează.
Află de ce agheasma rămâne proaspătă multă vreme și cum o foloseau oamenii tradițional, pe tot parcursul anului.
De aici pornește și obiceiul mersului preotului din casă în casă.
În lumea satului românesc, mai ales până la jumătatea secolului XX, preotul nu aștepta ca oamenii să vină la biserică. Drumurile erau lungi. Iarna era grea. Comunitățile erau risipite. Așa că biserica mergea la oameni, nu invers.
Sfințirea casei de Bobotează avea rol clar. Marca începutul anului. Curăța simbolic spațiul de locuit. Aducea binecuvântare peste oameni, animale și gospodărie.
Preotul stropea casa, pragul, curtea și, în multe sate, grajdul. Animalele făceau parte din viața familiei. Fără ele nu exista trai. De aceea erau incluse în rânduială.
Datele sunt clare și documentate:
– Boboteaza se ține pe 6 ianuarie
– Sfințirea apei se face în aceeași zi
– Mersul cu agheasmă la case este o tradiție populară, nu o obligație canonică, dar larg răspândită în spațiul ortodox est-european
Obiceiul este consemnat istoric în:
– România
– Republica Moldova
– Bulgaria
– Serbia
– Grecia rurală
– Rusia pre-sovietică
În Europa de Vest nu există această practică. Acolo Boboteaza a rămas strict o sărbătoare liturgică, fără extindere în gospodărie.
În satul românesc, Boboteaza nu era o simplă vizită. Era un moment de ordine. După această zi, se relua munca. Se încheiau sărbătorile de iarnă. Anul începea cu adevărat.
Agheasma nu se arunca. Era păstrată. Se folosea la boală. La necaz. La începuturi grele. Uneori chiar și în mâncare, câteva picături, ca semn de protecție.
Din punct de vedere social, mersul cu Boboteaza întărea legătura dintre preot și comunitate. Din punct de vedere simbolic, aducea ideea de continuitate. Casa, omul și anul intrau în rânduială.
Astăzi, obiceiul s-a adaptat. În orașe se face pe program. Pe scară. Pe listă. Dar sensul a rămas același ca acum sute de ani.
