În anii ’60, Portul Constanța nu era ce vedem astăzi. Se termina mult mai devreme, iar digurile care îl apărau erau construite după soluții simple, deja depășite. Blocuri mari de beton, cubice sau paralelipipedice, așezate unul lângă altul, încercau să țină în frâu o mare capricioasă, cu furtuni scurte, dar violente. Nu de puține ori, valurile reușeau să le deplaseze. Marea câștiga teren. Portul pierdea.
Momentul de cotitură a venit în 1962, odată cu vizita lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în Portul Constanța și la Șantierul Naval. Decizia politică a fost clară. Portul trebuia extins. Șantierul naval la fel. Era nevoie de diguri noi, mai lungi, mai solide, capabile să reziste specificului Mării Negre, unde furtunile pot ajunge frecvent la forța 7–8.
Problema era cum.
La acea vreme, România nu avea experiență modernă în construcții hidrotehnice de mare amploare. Echipele tehnice au fost trimise la documentare. Polonia, la Gdynia și Gdansk. Uniunea Sovietică, la Moscova, Odessa și Leningrad. Franța, indirect, prin soluțiile deja aplicate în zona Mediteranei.
Soluția franceză se numea tetrapod. Un element masiv din beton, cu patru brațe, folosit pentru protecția digurilor. Funcționa bine în Mediterană, unde valurile sunt diferite, mai lungi, mai previzibile. Dar Marea Neagră nu iartă improvizațiile. Aici valurile sunt scurte, lovesc brutal și repetat.
În fața inginerilor români au existat două opțiuni. Să cumpere patentul francez. Sau să creeze ceva propriu.
S-a ales varianta mai grea.
Inginerii Mircea Lateș și Mircea Ulubeanu au pornit de la ideea tetrapodului, dar au adaptat-o realității locale. Așa a apărut stabilopodul. Un bloc masiv de beton, cu o formă complet diferită față de tot ce se folosise până atunci în România.
Spre deosebire de tetrapod, stabilopodul are o geometrie gândită special pentru două lucruri esențiale. Să spargă forța valurilor și să se blocheze eficient unul în altul. Forma lui nu lasă manta de protecție să alunece în mare, chiar și atunci când valurile lovesc oblic sau repetat.
Nu era doar o piesă de beton. Era un sistem.
Primul stabilopod a fost turnat în 1963, pe șantierul de la Poarta 6, într-o zonă care astăzi este cartier de locuințe. Era o perioadă în care se lucra mult, repede și cu presiune mare. Digurile trebuiau ridicate. Portul trebuia extins. Nu exista loc de eșec.
Testele din teren au confirmat rapid ce calculele arătaseră pe hârtie. Stabilopodul se comporta mai bine decât tetrapodul francez în condițiile Mării Negre. Se așeza mai stabil. Rezista mai bine. Se mișca mai puțin în timp.
Costul unui stabilopod era mai mare decât al unui bloc simplu de beton. Dar specialiștii au demonstrat că, pe termen lung, protecția oferită era mai eficientă și, în final, mai ieftină. Digurile necesitau mai puține reparații. Riscul de avarie scădea semnificativ.
În 1976, invenția a fost recunoscută oficial. Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci a acordat brevetul nr. 56.171, sub denumirea „bloc din beton pentru apărarea construcțiilor expuse valurilor”. Drepturile au intrat în proprietatea Întreprinderii de Construcții Hidrotehnice.
Astăzi, stabilopozii sunt o prezență discretă, dar esențială, pe digurile Portului Constanța. Puțini știu cine i-a proiectat. Puțini știu de ce au acea formă ciudată. Dar fără ei, extinderea portului ar fi fost mult mai dificilă, poate chiar imposibilă în ritmul impus atunci.
Stabilopodul nu este doar o piesă de beton. Este dovada că, într-o perioadă dominată de presiuni politice și soluții importate, inginerii români au ales să gândească singuri. Și au reușit.
