Tomata, cunoscută și sub numele de pătlăgea roșie, părădaisa sau părădica, este una dintre cele mai iubite legume cultivate de grădinari. După aliacee și cartofi, roșia este cea mai răspândită cultură în grădinile din întreaga lume. Fiecare grădinar are propriile metode de cultivare: alegerea soiurilor și hibrizilor, decizia de a cultiva în spații protejate sau în aer liber, utilizarea plaselor de umbrire, semănatul direct versus plantarea de răsaduri, tratamentele chimice comparativ cu soluțiile naturale din plante, copilirea, desfrunzirea sau lăsarea tufei să crească natural.
Această diversitate de tehnici arată că roșia nu este doar o plantă, ci o adevărată pasiune pentru cultivatori. Interesant este că multe dintre aceste metode moderne își au rădăcinile în tradițiile vechi ale cultivării tomatelor, metode care respectă principiile permaculturii fără ca acestea să fi fost încă definite teoretic.
Roșiile de Odinioară – O Lecție de la Mătușa Viorica
Mătușa Viorica, sora tatălui meu, ultima supraviețuitoare din generația părinților mei, a împlinit recent 82 de ani. În ciuda vârstei, își îngrijește singură grădina de legume. Am avut ocazia să îi admir straturile de tomate, pline de rod, însă fără fructe încă coapte. Discutând despre cultivarea roșiilor în trecut, mi-a povestit despre metodele utilizate în copilăria și tinerețea sa.
Atunci, oamenii cultivau un singur soi de roșii, extrem de rezistent la boli și la secetă, cu fructe mari, gustoase și zemoase. Nu aplicau niciun tratament chimic și udau plantele foarte rar, deoarece „pe atunci ploua mai des”. Când venea vremea recoltei, foloseau „cotărița de paie”, coșurile mari din nuiele, cu două mânere, esențiale în gospodăria de altădată.
Cultivarea Roșiilor – O Abordare Naturală
Spre deosebire de metodele moderne, mătușa își amintește că roșiile se semănau direct în grădină, cu cuibul. Nu erau copilite și nici legate pe araci. Vrejurile se întindeau natural pe sol, iar plantele dezvoltau rădăcini adventive pe tulpini și ramuri. Acest sistem de creștere permitea plantelor să își creeze propriile rețele naturale de susținere, supraviețuind până la prima brumă fără intervenții suplimentare.
Această metodă reflectă principii esențiale ale permaculturii: lăsarea plantelor să se dezvolte în mod natural, utilizarea minimă a resurselor și crearea unui ecosistem autosustenabil. Deși aceste principii au fost popularizate abia în ultimele decenii, grădinarii tradiționali le-au aplicat instinctiv timp de generații.
Roșiile și Permacultura – Învățături pentru Viitor
Metodele utilizate de strămoșii noștri demonstrează că natura are propriile mecanisme de autoreglare. Lăsarea vrejurilor pe sol ajută la menținerea umidității și la dezvoltarea unui ecosistem benefic, reducând nevoia de intervenție umană.
În prezent, mulți cultivatori redescoperă avantajele acestei abordări, folosind tehnici precum mulcirea pentru conservarea umidității, plantarea în sistem companion pentru protecție naturală împotriva dăunătorilor și evitarea utilizării substanțelor chimice agresive.
Revenirea la metodele tradiționale nu înseamnă neapărat respingerea progresului, ci mai degrabă o îmbinare între experiența trecutului și cunoștințele științifice moderne. Într-o lume în care schimbările climatice și degradarea solului sunt tot mai accentuate, tehnicile tradiționale pot oferi soluții durabile pentru viitorul agriculturii.
Astfel, roșiile cultivate de mătușa Viorica nu sunt doar o amintire a vremurilor de altădată, ci și un exemplu de agricultură sustenabilă, bazată pe înțelegerea profundă a naturii și pe respectul pentru resursele pe care ni le oferă pământul.
