Modificarea a trei acte normative aflate recent pe circuitul legislativ a reaprins una dintre cele mai sensibile teme din spațiul public: câinii fără stăpân și riscul revenirii haitelor pe străzi. Inițiativele sunt prezentate drept un pas înainte în protejarea drepturilor animalelor, dar criticii avertizează că efectul real ar putea fi inversul celui dorit, cu consecințe directe asupra siguranței oamenilor.
Contextul este unul încărcat. În urmă cu mai bine de un deceniu, legislația privind câinii fără stăpân a fost înăsprită după tragedia din 2013, când un copil de patru ani, Ionuț Anghel, a fost ucis de o haită de câini într-un parc din București. Atunci, statul a decis că prioritatea este protejarea vieții umane, iar eutanasierea a fost păstrată ca soluție de ultim resort, după capturare și adăpostire.
La finalul anului trecut, un grup de parlamentari și reprezentanți ai unor ONG-uri de protecție a animalelor a anunțat public depunerea a trei proiecte de modificare legislativă. Sunt vizate Legea 205/2004 privind protecția animalelor, OUG 155/2001 privind gestionarea câinilor fără stăpân și Legea 227/2018, care vizează sectorul avicol. Mesajul public a fost unul optimist, susținut de o campanie intensă de comunicare și de peste 215.000 de semnături strânse în sprijinul inițiativelor.
Susținătorii modificărilor vorbesc despre schimbarea de paradigmă, despre recunoașterea animalelor ca ființe vii și despre înlocuirea eutanasierii cu sterilizarea în masă. Promisiunea este una dublă: mai mult respect pentru animale și mai multă ordine administrativă, prin înființarea unor structuri dedicate la nivel județean și local.
În paralel, apar însă critici dure din partea unor ONG-uri formate chiar în urma tragediilor provocate de câinii fără stăpân. Acestea susțin că noile propuneri ar legaliza, în fapt, prezența câinilor pe domeniul public, sub forma „repunerii în teritoriu”, inclusiv a animalelor de talie mare. În opinia lor, spațiul public ar fi transformat într-un adăpost în aer liber, cu un risc previzibil pentru cetățeni, în special pentru copii, vârstnici și persoane vulnerabile.
Criticii atrag atenția și asupra costurilor. Interzicerea eutanasierii și obligativitatea menținerii câinilor în adăposturi pe viață sau returnarea lor pe străzi ar genera cheltuieli uriașe pentru bugetele locale. Banii ar fi direcționați către servicii de cazare, hrană și gestionare pe termen nedeterminat, fără a rezolva cauza fenomenului. În plus, există temerea unei migrații a câinilor fără stăpân din mediul rural către orașe, în condițiile în care primăriile mici ar ști că animalele vor fi preluate de centrele urbane.
În acest context, apare și dimensiunea economică a fenomenului. Potrivit datelor furnizate de autoritățile sanitar-veterinare, România a exportat în perioada 2014–2025 aproximativ o jumătate de milion de câini. Majoritatea certificatelor oficiale emise au fost pentru export, nu pentru mutări interne. Datele arată că aproape 70% dintre câinii exportați sunt metiși sau câini de rasă comună, tipologia specifică animalelor fără stăpân.
Procedura este clar reglementată. Câinii destinați exportului sunt preluați de centre de colectare autorizate, care devin proprietari temporari și întocmesc documentația sanitar-veterinară necesară. Ulterior, animalele sunt transportate către alte state, în special din Europa de Vest. Costurile unei adopții externe variază semnificativ, ajungând la câteva sute de euro sau lire sterline per animal.
Calculând aceste sume, valoarea totală a exportului de câini din România în ultimul deceniu este estimată între 200 și 250 de milioane de euro. Există însă voci care susțin că piața reală este mult mai mare, o parte din fluxuri nefiind reflectate integral în cifrele oficiale.
Între timp, Consiliul Economic și Social a emis avize negative pentru două dintre cele trei proiecte legislative, argumentând că acestea intră în conflict cu dreptul cetățenilor la siguranță și cu standardele europene privind gestionarea animalelor fără stăpân. Consiliul Legislativ a avizat favorabil inițiativele, iar dezbaterea rămâne deschisă.
În esență, miza nu mai este doar una morală sau administrativă. Este o confruntare între siguranța publică, drepturile animalelor și o industrie de export care a ajuns să genereze sume considerabile. Felul în care Parlamentul va tranșa aceste proiecte va decide dacă România revine la străzi populate de câini fără stăpân sau dacă menține un echilibru fragil între protecția animalelor și protejarea vieții oamenilor.
Diferența dintre câinii capturați oficial și câinii „transferați” informal. Datele TRACES și RECS reflectă doar transporturile care trec prin centre autorizate și prin sistemul sanitar-veterinar. În practică, există suspiciuni persistente că o parte din câinii exportați pleacă prin rețele de ONG-uri partenere din afara României, cu costuri de „adopție” care nu sunt declarate integral ca activitate economică în România. Această zonă gri nu este acoperită de statistici publice.
Un alt element ignorat este lipsa trasabilității reale a câinilor fără stăpân înainte de export. Deși în acte câinele apare ca „donat” unui centru de colectare, în multe cazuri nu există documente clare care să arate proveniența lui exactă. Asta face imposibil de stabilit câți dintre câinii exportați provin din capturări legale și câți din zone tolerate informal, inclusiv din mediul rural.
Mai există și problema stimulentului financiar indirect pentru menținerea fenomenului. Atât timp cât fiecare câine exportat generează venituri de câteva sute de euro, presiunea reală pentru eliminarea definitivă a câinilor fără stăpân din spațiul public scade. Sistemul ajunge să funcționeze mai bine cu un „flux constant” de animale decât cu rezolvarea problemei la sursă.
Foarte puțin discutată este și diferența de abordare față de Europa de Vest, nu doar declarativă, ci practică. În state precum Germania, Franța sau Marea Britanie, câinii fără stăpân nu sunt tolerați pe domeniul public. Animalele sunt capturate rapid, iar soluțiile sunt adopția sau eutanasierea, fără ideea de „repunere în teritoriu”. Exportul masiv de câini din Europa de Est apare tocmai pentru că aceste state nu acceptă vagabondajul canin pe propriul teritoriu.
Un alt aspect sensibil este impactul asupra sănătății publice, dincolo de mușcături. Prezența câinilor fără stăpân este asociată cu riscuri sanitare suplimentare, inclusiv paraziți și boli transmisibile. Acest argument apare rar în dezbaterea publică, deși este invocat constant în documente tehnice sanitar-veterinare.
Nu în ultimul rând, există problema responsabilității proprietarilor de animale, care rămâne slab sancționată. Majoritatea proiectelor legislative discută despre drepturile câinilor fără stăpân, dar spun foarte puțin despre pedepse reale pentru abandon. Fără această verigă, orice sistem de gestionare devine incomplet.
